Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘Sfintii si Vietile lor’

In leaganul Cerului al Romaniei – Parintele Justin Parvu

(descarca de aici – link rugaciune in memoria Parintelui Justin Parvu)DICTATURA-BIOMETRICA-PETRU-VODA – dati click pe scrisul verde pentru a o salva – (O CARTE CARE A UNIT POPORUL ROMAN IMPOTRIVA ACTELOR BIOMETRICE SI MERITA CITITA CACI ESTE O MOSTENIRE ENORM DE VALOROASA CE ITI MANTUIE SUFLETUL PRIN INFORMARE LA VREMURILE ANTIHRISTICE CE LE TRAIM, CA REPER PENTRU CEI CE SUNT DERUTATI, NU STIU ADEVARUL,  ADEVARUL CARE NU SE SPUNE LA TV DESPRE CIPURI SI PECETEA ANTIHRISTULUI! IN CINSTEA PARINTELUI JUSTIN PARVU ESTE ATASATA AICI, SALVATI-O SI RASPANDITI-O!

 

VA ROG IN NUMELUI BUNULUI DUMNEZEU IISUS HRISTOS DIN CARE S-A NASCUT ORTODOXIA SI VESNICIA NOASTRA! SA O CITEASCA ORICINE, DE SUNTETI PREOTI FITI MARTURISITORI ASEMENEA PARINTELUI JUSTIN PARVU, NU VANZATORI CUM DORESTE DIAVOLUL! DE TINETI LA SUFLETUL DVS. SA VA MANTUITI!)

 

sursa: http://roncea.ro/2014/01/17/parintele-justin-parvu-contra-cipului-fiarei-primul-interviu-cu-parintele-justin-despre-pericolul-cipurilor-biometrice-si-o-explicatie-tehnica-a-monahului-filotheu-de-la-petru-voda-din-ianuarie-2/

 

DE ATI AJUNS PE ACEST SITE VA ROG CITITI SI CUM SA VA FERITI DE PECETLUIRE, PRIN SCRISOAREA PARINTELUI PAISIE AGHIORITUL!

Anunțuri

Read Full Post »

Sfîntul şi dreptul Ioachim a fost din seminţia lui Iuda, trăgîndu-şi neamul din casa lui David împăratul în acest chip: din neamul lui Natan fiul lui David s-a născut Levi, iar Levi a născut pe Melhie şi pe Pamfir; Pamfir a născut pe Varpafir, iar Varpafir a născut pe Ioachim, tatăl Născătoarei de Dumnezeu. Acesta petrecea în Nazaretul Galileii, avînd soţie pe Ana din seminţia lui Levi, din neamul lui Aaron, fiica lui Mathan preotul care a preoţit în zilele Cleopatrei şi ale lui Casopar, împăraţii Perşilor, mai înainte de împărăţia lui Irod, fiul lui Antipater. Iar Mathan avea femeie pe Maria din seminţia lui Iuda din Betleem şi a născut cu dînsa trei fiice: pe Maria, pe Sovia şi pe Ana.

Deci, s-a măritat cea dintîi Maria, în Betleem, şi a născut pe Salomeea. S-a măritat şi Sovia, cea de-a doua, de asemenea în Betleem, şi a născut pe Elisaveta, maica lui Ioan Înainte Mergătorul. Iar a treia, Sfînta Ana, maica Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, a fost precum am zis, soţia lui Ioachim în pămîntul Galileei, din cetatea Nazaret. Această însoţire de neam mare, Ioachim şi Ana, vieţuind după lege, drepţi au fost înaintea lui Dumnezeu; iar fiind îndestulaţi cu bogăţia cea materialnică, mai presus de toate aveau pe cea duhovnicească. Şi aşa, cu toate bunătăţile se înfrumuseţau ei, umblînd în toate poruncile Domnului fără de prihană. Iar la tot praznicul deosebeau din averile lor două părţi, din care o parte o dădeau lui Dumnezeu la bisericeştile trebuinţe, iar cealaltă parte la săraci. Şi atît au plăcut lui Dumnezeu, încît i-a învrednicit pe ei să fie născători Fecioarei celei fără de prihană, pe care mai înainte a ales-o Lui spre maică.

Din aceasta esta cunoscută viaţa lor cea sfîntă, plăcută lui Dumnezeu şi cinstită, că li s-a dat lor fiica cea mai sfîntă decît toţi sfinţii şi decît heruvimii mai cinstită, care mai mult decît toţi a plă-cut lui Dumnezeu. Că nu era în acea vreme pe pămînt, între oa-meni, mai bine primiţi lui Dumnezeu decît aceşti doi, Ioachim şi Ana, pentru viaţa lor cea neprihănită. Astfel că un dar ca acesta nu li s-ar fi dăruit lor dacă nu ar fi prisosit dreptatea şi sfinţenia lor mai mult decît a altora. Ci, precum singur Domnul avea să se în-trupeze din Preasfînta, Preacurata Maică, aşa se cădea ca şi Maica Domnului să se nască din părinţi sfinţi şi curaţi. Căci, precum şi împăraţii îşi fac porfirele lor, nu din postav simplu, ci din pînzeturi ţesute cu aur, aşa şi Împăratul ceresc a voit să aibă pe Maica Sa cea Preacurată, întru al cărei trup ca într-o porfiră împărătească avea să se îmbrace, nu din neînfrînate însoţiri, ca din nişte postav prost, ci din părinţi curaţi şi sfinţi, ca dintr-o ţesătură de aur. Maica Domnului de demult a fost preînchipuită prin sfîntul cort, despre care a poruncit Dumnezeu lui Moise să-l facă din postav mohorît, roşu şi din vison, întrucît cortul a simbolizat pe Fecioara Maria în care, sălăşluindu-se Dumnezeu, după cum este scris, avea să petreacă cu oamenii. „Iată cortul lui Dumnezeu este cu oamenii şi El va locui cu dînşii” (Apoc. 21, 3).

Deci, materialul mohorît si roşu, precum şi visonul din care s-a alcătuit cortul închipuiau pe mama Maicii lui Dumnezeu, care din curăţie şi din înfrînare s-a născut.

Dumnezeiasca voinţă, mai întîi, a ţinut multă vreme însoţirea acestor sfinţi fără de fii, ca prin zămislirea şi naşterea unei fecioare ca aceasta să se arate şi puterea darului lui Dumnezeu, şi cinstea celei născute, şi vrednicia părinţilor ei. Pentru că a face să nască pîntecele cel neroditor şi sterp, aceasta este puterea darului dumnezeiesc, fiindcă aici nu firea, ci Dumnezeu Cel ce biruieşte firea dezleagă legăturile nerodirei. A se naşte din cei neroditori şi stră-ini, aceasta este cinstea celei născute, care a ieşit nu din părinţi care s-ar fi sîrguit la fapte trupeşti, ci din cei înfrînaţi, fiind ei la bătrîneţe; pentru că petrecuseră în însoţire, neavînd fii, cincizeci de ani. Se arată şi aici vrednicia părinţilor Maicii Domnului, că după lunga lor nerodire au născut pe bucuria a toată lumea. În acest lucru Sfinţii Ioachim şi Ana s-au asemănat Sfîntului Patriarh Avra-am şi soţiei lui, cinstitei Sara, care la bătrîneţe a născut pe Isaac, după făgăduinţă. Iar noi zicem că mai mult decît Avraam este aici, că pe cît este mai mare Fecioara Maria decît Isaac, pe atît mai mare este vrednicia lui Ioachim şi a Anei, decît a lui Avraam şi a Sarei. Dar la această vrednicie nu au ajuns pînă ce nu au rugat pe Dumnezeu în amărăciunea sufletului lor şi în mîhnirea inimii, cu mult post şi cu rugăciuni. Că înainte merge mîhnirea şi apoi vine bucuria. Şi înainte mergătoare a cinstei este necinstea şi povăţu-itoare spre cîştigarea celor bune este cererea, rugăciunea cu lacrimi către Dumnezeu.

Cînd se mîhneau ei mult şi se tînguiau pentru nerodirea lor, a adus Ioachim daruri Domnului Dumnezeu în biserica Ierusa-limului la un praznic mare, în care toţi fiii lui Israel aduceau daru-rile lor lui Dumnezeu. Iar Isahar, arhiereu fiind atunci, n-a voit să primească darurile lui Ioachim şi l-a defăimat cînd le-a adus, ocărîndu-l pentru nerodire: „Nu se cade a primi din mîinile tale daruri, că eşti fără de fii, neavînd dumnezeiasca binecuvîntare, pen-tru oarecare tăinuite păcate ale tale”. Asemenea şi un oarecare evreu, din seminţia lui Ruvim, aducînd darurile sale cu ceilalţi oa-meni, a ocărît pe Ioachim, zicîndu-i: „De ce apuci înaintea mea, aducînd darul lui Dumnezeu? Nu ştii că eşti nevrednic să aduci cu noi daruri, de vreme ce nu ai lăsat seminţie în Israel?”

Acestea auzindu-le Ioachim s-a mîhnit şi s-a dus de la biserica Domnului foarte întristat, ruşinat şi defăimat şi i s-a întors lui praznicul acela în plîngere şi bucuria praznicului aceluia în tînguire. Şi nu s-a întors atunci la casa lui, de mîhnirea cea mare, ci s-a dus în pustie, la păstorii turmelor sale, şi acolo a plîns pentru două lucruri: pentru nerodire şi pentru defăimare şi ocară. Apoi, adu-cîndu-şi aminte de Sfîntul Avraam strămoşul, căruia i-a dat Dumnezeu fii după ce îmbătrînise, a început a se ruga Domnului cu dinadinsul, ca şi el de aceeaşi binecuvîntare să se învrednicească, ca auzit şi miluit să fie, ca să se ridice ocara lui dintre oameni şi să se dea rod însoţirei lui la bătrîneţe, precum oarecînd lui Avraam, ca să poată a se numi tată de fii, iar nu ca un neroditor şi lepădat de Dumnezeu să rabde de la oameni ocară. Şi a adăugat la rugăciune post, patruzeci de zile, nevrînd să guste pîine. „Nu voi da – zicea – gurii mele hrană, nici mă voi întoarce la casa mea, ci lacrimile me-le să-mi fie mie hrană şi pustia aceasta casă, pînă ce va auzi şi mă va cerceta pe mine Domnul Dumnezeul lui Israel”.

Asemenea şi Ana, femeia lui, în casă şezînd şi înştiinţîndu-se că arhiereul nu a vrut să primească darurile lor, ocărîndu-i pentru nerodire, şi că bărbatul ei, de mîhnire, lăsînd-o pe ea, s-a dus în pustie, plîngea cu nemîngîiate lacrimi. „Acum – zicea – sînt mai ticăloasă decît toţi: de Dumnezeu lepădată, de oameni defăimată şi de bărbat lăsată. Deci de care lucru mai întîi voi plînge? Oare pentru văduvia mea sau pentru nerodire? Oare pentru sărăcia mea sau că nu m-am învrednicit a mă numi maică?” Şi se tînguia cu amar în toate zilele acelea. Iar o slujnică a ei, anume Iudit, o mîn-gîia pe ea, dar nimic n-a sporit, pentru că cine putea să o consoleze pe dînsa?!

Odată, tînguindu-se, a intrat în livada sa şi, şezînd sub un co-pac de dafin, a suspinat din adîncul inimii. Şi ridicîndu-şi cu lacrimi ochii săi spre cer, a văzut în copac un cuib de pasăre avînd pui mici. Şi de acolo, luînd pricină de mai mare durere a inimii, a înce-put a striga: „Vai, mie, celei lipsite! Că eu singură sînt mai păcă-toasă între fiicele lui Israel! Eu singură decît toate mai defăimată între femei. Toate îşi poartă rodul pîntecelui pe mîinile lor, toate de fiii lor se mîngîie, iar eu singură sînt străină de acea mîngîiere. Vai, mie! Că toate în biserica lui Dumnezeu se primesc cu darurile şi au cinste pentru a lor naştere de fii, iar eu singură de la biserica Dumnezeului meu sînt lepădată. Vai, mie! Cine mai este ca mine? Nici cu păsările cerului nu m-am asemănat, nici fiarelor pămîntului, pentru că acelea sînt roditoare înaintea ta, Doamne Dumnezeule, iar eu neroditoare mă aflu. Nici pămîntului nu m-am asemănat, căci acela răsare şi-şi creşte seminţele sale şi, roduri aducînd, Te binecuvîntează pe Tine, Tatăl cel ceresc, iar eu sînt singură şi fără de fii pe pămînt. Vai mie, Doamne, Doamne! Eu, păcătoasa, singură am sărăcit de facerea de roade. Tu, Cela ce ai dat Sarei oa-recînd, la bătrîneţele cele prea adînci, fiu pe Isaac; Tu, Cela ce ai deschis pîntecele Anei, mama lui Samuil, proorocul tău, caută acum spre mine şi ascultă rugăciunile mele! Adonai Savaot! Ştii ocara nerodirii, deci singur să-mi dezlegi durerea inimei mele şi să deschizi jghiaburile pîntecelui şi pe cea neroditoare să o arăţi rodi-toare, ca pe cea născută în dar să o aducem Ţie, binecuvîntînd, cîntînd, şi cu un gînd slăvind milostivirea Ta”.

Unele ca acestea cu plîngere şi cu tînguire grăindu-le, iată în-gerul Domnului i s-a arătat ei, zicîndu-i: „Ano, Ano, s-a auzit rugă-ciunea ta şi suspinurile tale au străbătut norii, iar lacrimile tale au ajuns înaintea lui Dumnezeu şi, iată, vei zămisli şi vei naşte pe fiica cea prea binecuvîntată, pentru care se vor binecuvînta toate semin-ţiile pămîntului. Printr-însa se va da mîntuire la toată lumea şi se va chema numele ei Maria”.

Deci, auzind aceste cuvinte îngereşti, Ana s-a închinat lui Dumnezeu şi a zis: „Viu este Domnul Dumnezeu, că de voi naşte prunc, îl voi da pe el spre slujba Lui, ca să fie slujind şi lăudînd nu-mele Lui cel sfînt ziua şi noaptea, în toate zilele vieţii sale”. Apoi, umplîndu-se de negrăită bucurie, Sfînta Ana a alergat la Ierusalim cu sîrguinţă, ca acolo mulţumita şi rugăciunile sale să le dea lui Dumnezeu, pentru cercetarea Lui cea milostivă.

În acelaşi ceas, acelaşi înger s-a arătat lui Ioachim în pustie, zicîndu-i: „Ioachime, Ioachime, a auzit Dumnezeu rugăciunea ta şi a voit să-ţi dea ţie darul Său că, iată, femeia ta, Ana, va zămisli şi va naşte ţie o fiică, a cărei odrăslire pe pămînt la toată lumea va fi bucurie! Şi acesta să-ţi fie ţie semnul adevăratei mele bune vestiri: să mergi în Ierusalim la biserica Domnului şi acolo vei afla, la porţile cele de aur, pe soţia ta Ana, căreia aceeaşi bucurie i s-a vestit”. Deci, se mira Ioachim de această bună vestire îngerească şi preamărea, mulţumind lui Dumnezeu cu inima şi cu gura de o milostivire ca aceasta a Lui. Apoi a alergat degrabă, bucurîndu-se şi veselindu-se, la biserica Domnului şi, precum i-a zis îngerul, a aflat pe Ana la porţile cele de aur rugîndu-se lui Dumnezeu, căreia i-a spus de buna vestire îngerească. Asemenea şi ea i-a spus lui că a văzut şi a auzit de la înger spunîndu-i pentru zămislire. Deci, proslăviră pe Dumnezeu Cel ce a făcut cu dînşii o milă ca aceea, Căruia, închinîndu-I-se în sfînta biserică, s-au întors la casa lor. Şi a zămislit Sfînta Ana în ziua a noua a lunii lui decembrie, iar în septembrie, la opt zile, a născut pe fiica cea preacurată şi bine-cuvîntată Fecioara Maria, pe începătoarea şi mijlocitoarea mîntuirii noastre, de a cărei naştere cerul şi pămîntul s-au bucurat.

Şi a adus Ioachim lui Dumnezeu daruri mari, jertfe şi arderi de tot şi s-a binecuvîntat de arhiereu, de preoţi, de leviţi şi de tot poporul că s-a învrednicit de binecuvîntarea lui Dumnezeu. Deci a făcut Ioachim ospăţ mare în casa sa şi toţi se veseleau, lăudînd pe Dumnezeu.

Apoi, crescînd Fecioara Maria, o păzeau părinţii ei ca lumina ochilor, ştiind din descoperire dumnezeiască că va să fie lumină a toată lumea şi înnoire a firii omeneşti. Deci o creşteau pe ea pre-cum se cădea aceleia care avea să fie mamă a Mîntuitorului nostru, nu numai iubind-o pe ea ca pe o fiică dorită de mulţi ani, ci şi cin-stind-o ca pe o stăpînă a lor, pentru că-şi aduceau aminte de înge-reştile cuvinte cele zise pentru ea şi înainte vedeau în duh cele ce erau să fie întru dînsa. Pentru că Fecioara, fiind plină de harul lui Dumnezeu, de acelaşi har şi pe părinţii săi în taină îi îmbogăţea, nu într-alt chip, ci precum soarele cu razele sale luminează stelele ce-rului, împărţindu-le lor lumina sa. Aşa Maria cea aleasă, ca un soare strălucea pe Ioachim şi pe Ana cu razele darului celui dat ei, încît erau plini de duhul lui Dumnezeu şi cu dinadinsul credeau împlinirea cuvintelor îngereşti.

Apoi, cînd era de trei ani, prin dumnezeiască poruncă au dus-o pe ea cu slavă în biserica Domnului, petrecînd-o cu făclii, şi au dat-o pe ea lui Dumnezeu ca dar precum se făgăduiseră. Iar după ducerea ei, trecînd cîţiva ani, Sfîntul Ioachim a trecut din aceste de aici, avînd vîrsta de optzeci de ani, iar Sfînta Ana, fiind văduvă, a lăsat Nazaretul şi a mers la Ierusalim şi acolo petrecea aproape de fiica sa cea prea sfîntă, rugîndu-se în biserica lui Dumnezeu. Petrecînd în Ierusalim doi ani, s-a odihnit în Domnul, avînd şaptezeci şi nouă de ani.

Deci, o, cît de binecuvîntaţi sînteţi, sfinţilor părinţi Ioachim şi Ana, pentru cea prea binecuvîntată fiică a voastră! Încă îndoit sîn-teţi binecuvîntaţi pentru Domnul nostru Iisus Hristos, în Care s-au binecuvîntat toate neamurile şi toate seminţiile pămîntului. Cu drept cuvînt v-au numit pe voi Sfînta Biserică părinţi ai lui Dumnezeu. Pentru că pe Cel ce S-a născut din fiica voastră cea prea sfîntă, Dumnezeu Îl cunoaştem, Căruia acum, în cea cerească îna-inte stare aproape fiind, rugaţi-vă ca şi noi să nu fim depărtaţi de bucuria voastră care petrece în veci. Amin.

Unii zic cum că Mathan, tatăl Sfintei Ana şi moşul după ma-mă al Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, ar fi născut pe Iacov, tatăl lui Iosif teslarul. Dar aceasta este o greşeală, care mi se pare a fi ieşit de acolo că la evanghelistul Matei, în cap. I, se pomeneşte Mathan, tatăl lui Iacov, aşa: Eleazar a născut pe Mathan, iar Ma-than a născut pe Iacov, iar Iacov a născut pe Iosif, bărbatul Mariei. Oarecare socotind că acelaşi Mathan este tatăl lui Iacov şi tatăl ce-lor trei fiice – Maria, Sovia şi Ana, au scris că nu Mathan au născut pe Iacov şi pe cele trei fiice; ci altul este acesta şi altul acela. Pentru că acesta a fost din seminţia lui Levi, din fiii lui Aaron, preot, iar altul cel de la Evanghelie. Acela era din seminţia lui Iu-da, din casa lui David împăratul, al douăzeci şi treilea de la neamul lui David şi al lui Solomon, pe care Sfîntul Epifanie, în cuvîntul la naşterea Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu şi Sfîntul Ioan Da-maschin în cartea 4, cea pentru credinţă, în cap. 15, scriu aşa: „Din seminţia lui Solomon, fiul lui David, s-a născut Mathan. Acesta a născut pe Iacov, tatăl lui Iosif, şi a murit, şi a luat Melhi pe femeia lui, pe mama lui Iacov, din seminţia lui Natan, fiul lui David, fiul lui Levi, fratele lui Pamfir, care a fost tată lui Varpafir şi moş lui Ioachim, iar strămoş era Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu. Şi a născut Melhi, din mama lui Iacov pe Ili, şi era Iacov din sămînţa lui Solomon, iar Ili era din sămînţa lui Natan. Deci, şi-a luat femeie şi a murit fără de fii. Iar după dînsul Iacov, care era fratele lui de o mamă, dar nu de un tată, i-a luat pe femeia lui, deoarece legea poruncea: De va muri cineva neavînd fii, să ia fratele lui pe femeia lui şi să ridice sămînţă fratelui său. Deci, după acea lege, a luat Iacov pe femeia fratelui său şi a născut pe Iosif teslarul, logodnicul Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu; şi era Iosif fiul amîndorura; al lui Iacov după fire, iar al lui Ili după lege. Pentru aceasta, Sfîntul evanghelist Luca, scriind de neamul lui Hristos, a pus lui Iosif pe Ili tată, grăind pentru Hristos: Fiind precum se părea, fiu al lui Iosif, al lui Ili, al lui Mathan. Pe Ili îl pune în locul lui Iacov. Iar cum că Mathan, preotul, cel ce a născut trei fiice, nu acela era pe care Evanghelistul în neamul lui Hristos îl pomeneşte, din aceasta se arată cu dinadinsul. Sfîntul Evanghelist Luca scrie pentru Zaharia, tatăl Înainte Mergătorului Ioan, aşa: A fost în zilele lui Irod, împăratul Iudeii, un preot, anume Zaharia, şi femeia lui din fiicele lui Aaron, numele ei Elisaveta. Iar pe Elisaveta a născut-o Sovia, fiica lui Mathan preotul şi era Mathan moş Elisavetei după mamă. Deci, de ar fi fost Mathan unul şi acelaşi cel din cartea neamului lui Hristos, apoi n-ar fi zis evanghelistul, „femeia lui din fiicele lui Aaron”, ci cu adevărat ar fi zis, femeia lui din fiicele lui David, de vreme ce Mathan cel din cartea naşterii era pus nu din casa lui Aaron, ci din a lui David, din sămînţa lui Solomon. Dar de vreme ce acest Mathan preotul, altul era de cel din cartea naşterii, nu din David, ci din Aaron trăgîndu-şi seminţia sa, pentru aceea evanghelistul Luca, de nepoata lui, de Sfînta Elisaveta, femeia lui Zaharia a scris: „Femeia lui era din fiicele lui Aaron!”

De aici se dovedeşte că altul este Mathan cel din cartea naş-terii, care a născut pe Iacov tatăl lui Iosif, şi altul este Mathan acesta preotul Domnului, care a născut cele trei fiice: pe Maria, pe Sovia şi pe Ana, maica Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu. Aceasta se înştiinţează şi de Sfîntul Mucenic Ipolit, pe care Nichi-for Calist în cartea 2, cap. 3, îl aduce mărturie. Acela, scriind de neamul Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, pomeneşte pe Ma-than preotul, moşul după mamă al Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, că a născut trei fiice. Iar nu pomeneşte că acel preot ar fi născut pe Iacov, tatăl lui Iosif, ci numai fiicele, iar fiu nici unul. Şi încă să mai ştim şi aceasta, că seminţia lui Iuda şi casa lui David nu erau preoţi, ci numai seminţia lui Levi şi casa lui Aaron.

Arătat este deci că altul era tatăl lui Iacov, şi altul, tatăl celor trei fiice.

Nu fără trebuinţă mi se pare să ştim şi aceasta că în aşezămîntul cel vechi a poruncit Dumnezeu să nu-şi ia lor femei din altă seminţie, nici femeile să nu se mărite în altă seminţie, ci fiecare în moştenirea sa să se însoare. Drept aceea aici se va mira cineva, de ce Mathan preotul şi-a luat femeie din altă seminţie, din seminţia Iudei? Asemenea şi Sfîntul Ioachim, fiind din casa lui David, a luat pe Sfînta Ana din fiicele lui Aaron. Oare n-a greşit, călcînd porunca Domnului? N-a greşit! Că deşi altor seminţii ale lui Israel le-a fost poruncit ca fiecare în al său neam să se însoare şi să se mărite, însă, precum Sfîntul Epifanie mărturiseşte, nu era oprită seminţia Iudei ca să se unească cu a lui Levi; casa cea împărătească să fie rudenie cu casa cea preoţească, la care lucru începător a fost cel mai dintîi arhiereu Aaron, care a luat pe Elisaveta, fiica lui Aminadav, sora lui Naason, care atunci era domn în Iudeea. Asemenea şi Iodae, arhiereul cel ce a luat pe Iosavet, fiica lui Ioram, împăratul Iudeii, sora lui Ohozie.

Aceasta s-a făcut cu rînduiala lui Dumnezeu, ca Preacurata Fecioară să fie fiică şi împărătească şi arhierească, fiindcă avea să nască pe Hristos, împăratul şi arhiereul.

Read Full Post »

In fiecare an, pe 7 ianuarie, sarbatorim Soborul Sfantului Ioan Botezatorul, zi in care il cinstim pe cel care l-a botezat pe Hristos in Iordan. Sfantul Ioan Botezatorul s-a nascut in cetatea Orini, in familia preotului Zaharia. Elisabeta, mama sa, era descendenta a semintiei lui Aaron. Nasterea prorocului Ioan s-a petrecut cu sase luni inaintea nasterii lui Iisus. Nasterea sa a fost vestita de catre ingerul Gavriil lui Zaharia, in timp ce acesta slujea la templu. Pentru ca nu va da crezare celor vestite de ingerul Gavriil, Zaharia va ramane mut pana la punerea numelui fiului sau.

Cum ajunge sa-L cunoasca Sfantul Ioan Botezatorul pe Hristos?

Potrivit Sfintei Scripturi, Ioan Botezatorul a saltat in pantecele maicii sale, in momentul in care Elisabeta se intalneste cu Fecioara Maria atunci cand aceasta Il purta in pantece pe Domnul. Desi a saltat in pantece, Ioan afirma ca „nu-L stia pe Domnul” (Ioan 1, 31). Aceasta marturisire a lui Ioan este adevarata, caci el nu putea cunoaste din proprie experienta ca Cel purtat in pantecele Mariei este Fiul lui Dumnezeu. Parintele Dumitru Staniloae, comentand acest episod, spune ca Ioan „a simtit venind din Acela o lumina, sau de la Duhul Sfant din El, care l-a facut sa salte de bucurie. Sunt cunostinte care apar in noi in chip tainic, fara niciun efort al nostru de a le castiga”.

Raspunsul la intrebarea „Cum ajunge sa-L cunoasca Sfantul Ioan Botezatorul pe Hristos?”, il gasim la Evanghelistul Ioan (In 1, 34), care reda marturia Botezatorului: „Cel ce m-a trimis pe mine sa botez cu apa, Acela mi-a spus: Peste care vei vedea Duhul pogorandu-Se si ramanand peste El, Acesta este Cel ce boteaza cu Duhul Sfant. Si am vazut si marturisit ca El este Fiul lui Dumnezeu” (In 1, 33-34). Parintele Dumitru Staniloae, talcuieste acest eveniment astfel: „Dumnezeu il poate face pe om sa auda in forma omeneasca ceea ce vrea El sa-i spuna, si sa vada in forma in care vad ochii omenesti vointa Sa dintr-un anumit moment. Ioan a fost proroc cand Dumnezeu i-a spus cum va cunoaste pe Fiul Sau intrupat, si a fost apostol cand a vazut pe Duhul Sfant pogorat peste Hristos si a auzit glasul Tatalui cu privire la El. Cum putea vorbi omeneste Fiul lui Dumnezeu intrupat, asa si Tatal Lui a putut „vorbi” sau face pe Ioan sa-L auda vorbind. Se arata si in aceasta ca omul este dupa chipul lui Dumnezeu”.

Misiunea Sfantului Ioan Botezatorul

Sfantul Ioan Botezatorul a inceput sa predice in al cincisprezecelea an al domniei Cezarului Tiberiu, pe cand Pontiu Pilat era procuratorul Iudeii (Luca 3, 1-2). El a avut menirea de a pregati poporul pentru primirea lui Mesia si de a-L descoperi pe Acesta si a-L face cunoscut lui Israel. Mesajul principal pe care el il transmitea era: „Pocaiti-va, ca s-a apropiat imparatia cerurilor!”.

Ioan Botezatorul model al smereniei

In conditiile in care, omul cazut in pacat nu mai doreste sa se afirme decat pe sine, se vrea atotputernic si suveran peste tot si toate, Sfantul Ioan Botezatorul, cel care L-a botezat pe Hristos, afirma despre sine: „Nu sunt vrednic, ca plecandu-ma, sa-I dezleg cureaua incaltamintei” (In 1, 27). Desi afirma de doua ori: „Iata Mielul lui Dumnezeu: Cel ce ridica pacatul lumii”, iar dupa botezul Domnului in Iordan: „Am vazut Duhul coborandu-Se din cer ca un porumbel si a ramas peste El”, marturiseste: „Eu trebuie sa ma micsorez, iar El trebuie sa creasca.” Pare nefiresc ca un om sa doreasca sa se micsoreze, cu scopul ca aproapele sau sa sporeasca. Firesc ii este omului cazut din har, sa doreasca a creste si a se imbogati pe seama si in dauna celorlalti. Semenii trebuie sa existe pentru un om cazut in pacat, doar sa-l admire si sa-i slujeasca.

Ioan Botezatorul ne poate fi tuturor indreptar spre a birui mandria. Trebuie sa retinem ca avem capacitatea de a iesi din noi si a ne jertfi pentru aproapele nostru.

Intelesul duhovnicesc al imbracamintei si hranei Sfantului Ioan Boteazatorul

Din Evanghelia dupa Marcu, aflam ca Sfantul Ioan Botezatorul era imbracat in haina din par de camila, incins cu o curea de piele si ca se hranea cu lacuste si miere salbatica.

Camila poate simboliza atat curatia, cat si necuratia. Daca in Vechiul Testament ea putea fi privita ca un animal curat pentru ca era rumegator, ea putea fi vazuta si ca necurata, daca tinem seama ca avea copita despicata. Daca ramanem la prima semnificatie, cea de animal curat, camila simbolizeaza poporul ales, in timp ce necuratia prefigura neamurile pagane.

Faptul ca Ioan purta o haina din par de camila, semnifica chemarea evreilor si a paganilor la Hristos.

Cureaua, provenita de la un animal mort, semnifica prin incingerea cu ea, omorarea patimilor.

Cat priveste hrana sa, trebuie sa stim ca albinele si lacustele erau considerate a fi curate in Vechiul Testament, semn ca Ioan se hranea doar cu cele placute Domnului.

Moartea Sfantului Ioan Botezatorul

Din Evanghelie cunoastem ca Irod, la un ospat prilejuit de sarbatorirea zilei de nastere, a taiat capul Sfantului Ioan Botezatorul, la cererea Irodiadei. In acea vreme, Sfantul Ioan era intemnitat in castelul lui Irod de la Maherus. Ioan il mustrase pe Irod pentru traiul lui nelegiuit cu Irodiada, care era sotia fratelui sau. In ura ei de moarte, Irodiada a sfatuit-o pe Salomeea, fiica ei, care dansase si placuse oaspetilor si indeosebi lui Irod, sa ceara de la acesta capul Botezatorului ca rasplata.

Sarbatorile inchinate Sfantului Ioan Botezatorul

Biserica a inchinat lui Ioan sase sarbatori: zamislirea lui (23 septembrie), nasterea (24 iunie), soborul lui (7 ianuarie), taierea capului (29 august), prima si a doua aflare a capului lui (24 februarie) si a treia aflare a capului sau (25 mai).

In calendarele ortodoxe, se face precizarea ca in ziua de 7 ianuarie 2011, avem dezlegare la peste.

Read Full Post »

Sfantul Lavrentie de Cernigov

Citiţi: Sfantul Lavrentie. Viata, invataturile si minunile

Prorocescul dar al străvederii, care a pecetluit în veacurile trecute pe mulţi sfinţi şi nevoitori, se arată astăzi cu anevoie. Totuşi, chiar şi în acest veac al credinţei împuţinate, mai există oameni ce s-au învrednicit cu veştmîntul de proroc. Unul dintre ei este schiarhimandritul Lavrentie de la Cernigov ““ Mănăstirea de maici Sfînta Treime.

Cu darul luminător al străvederii sale, s-a dovedit un povăţuitor de nădejde pentru sute de monahi şi mireni ce se luptau să-şi afle calea prin devălmăşia vădită a acestor vremuri grele, de pe urmă.

Schiarhimandritul Lavrentie, în lume Luca Ievsievici Proskura, s-a născut în 1868, în regiunea Cernigovului. Părinţii săi erau nişte ţărani simpli. Luca a fost cel dintîi dintre cei şapte copii ai lor. A avut o copilărie grea; mama sa zăcea adesea la pat şi, după ce tatăl său a murit, băiatul a trebuit să poarte şi îndatoririle unui bărbat, pe lîngă cele ale unei femei.

Luca a fost un elev bun. Era înzestrat îndeosebi la muzică; cînta cu vocea şi la vioară. La acea vreme, copiii erau învăţaţi să cînte în biserică, şi Luca s-a găsit aici în elementul său. A învăţat cu repeziciune nu doar notele, ci şi alcătuirea slujbelor, iar, curînd, a prins profunzimea tipicului. Avea doar paisprezece ani atunci cînd a devenit conducător al corului – un talent întrebuinţat tot restul vieţii sale.

Era încă tînăr, cînd s-a simţit atras de viaţa monahală, şi a însuflat pe cîţiva din prietenii săi cu aceeaşi dorinţă. Respectînd voia mamei sale, a aşteptat ca ea să moară, înainte de a intra în mănăstire. La vîrsta de 23 de ani, se găsea în obştea Mănăstirii Rihla, unde a împlinit ascultarea de conducător al corului. Capacităţile sale muzicale remarcabile au atras atenţia arhiepiscopului Antonie, care i-a cerut mutarea la mănăstirea Treimii din Cernigov. Arhiepiscopul nu a apreciat doar talentul lui Luca, ci a prevăzut şi faptul că tînărul monah va deveni un mare rugător. Stareţul şi fraţii au devenit invidioşi: “Ce-i asta!? Luca, mereu Luca. Ca şi cum n-ar mai exista altcineva”. “El nu-i un Luca oarecare”, răspunse episcopul, “ci unul al cărui sfat va fi cerut de toţi”. Aceasta s-a împlinit, cu adevărat.

Acolo, la mănăstirea Treimii, a fost tuns şi a luat numele Lavrentie. A fost hirotonit ieromonah în 1895, şi apoi ridicat la rangul de egumen. Mereu plin de bucurie, chipul său radia dragostea pe care le-o purta tuturor. Această dragoste a fost rodul rugăciunii cu care se îndeletnicea de la o vîrstă fragedă.

Nepoata părintelui Lavrentie, Eufrosina, povestea că odată, pe cînd venise să-şi viziteze satul, într-o zi de praznic, şi după ce slujise în biserica satului, s-a întors asudat [către credincioşi]. “Este greu pentru voi să lucraţi pămîntul, dar la fel de greu e pentru noi să ne rugăm pentru toţi. Şi noi asudăm din plin”.

Le-a încurajat pe fetele din sat să cînte în corul parohiei. Cu pătrunzătorul său simţ duhovnicesc, simţea care fată era înclinată către monahism; se ruga pentru ea, o chema să cînte, să nutrească o dragoste pentru rugăciune. În acest fel, turma sa începu să crească. În taină, le dădu acestor fete rase şi metaniere; le învăţă să cînte şi să citească în biserică, şi le găsi slujbe.

Vremurile s-au schimbat. Bisericile s-au închis “pentru reparaţii” (1930) şi toţi au fost sfătuiţi să plece. Batiuşka şi-a aflat adăpost vremelnic în casa unei văduve evlavioase. Acolo se dărui postului şi rugăciunii. Doar noaptea puteau bate copiii duhovniceşti la geamul Batiuşkăi. Nu-i primea pe toţi, ci cu darul străvederii sale, ştia dinainte cine are trebuinţă să îl viziteze.

Cînd începu războiul, Batiuşka îşi adună copiii monahiceşti şi întemeie o mănăstire de maici a Treimii, acolo unde fusese o mănăstire de călugări. Mai apoi, întemeie încă o mănăstire de maici, Domniţki-ul.

Batiuşkăi îi plăcea munca de tot felul. Cînd s-au făcut la mănăstire reparaţii extinse, a luat parte la toate: îi instruia pe lucrători şi pe supraveghetor, fie de ridicau despărţituri, puneau duşumele, înlocuiau un acoperiş. Cînd supraveghetorul s-a plîns că scîndurile erau proaste, Batiuşka i-a răspuns: “Vor ţine douăzeci de ani, şi atunci vom vedea cum va voi Dumnezeu”.

S-a întîmplat că trebuiau să lucreze cu stuc, pe o vremea rea. Materialul a îngheţat şi le era cu neputinţă să îşi facă treaba. Atunci Batiuşka s-a apropiat. Făcu semnul crucii şi materialul deveni flexibil, iar restul lucrării continuă fără probleme.

În vremea războiului, pe perioada ocupaţiei germane, s-a cultivat secară pe cîmpurile mănăstirii. Terenul era pregătit şi împărţit, dar autorităţile nu le îngăduiau să culeagă recolta. Maicile au mers la cei în drept să se plîngă, dar au fost îndepărtate brutal, fără să li se dea ocazia să vorbească. Iconoma mănăstirii s-a întors plîngînd şi a mers să-şi împărtăşească durerea cu Stareţul. În dimineaţa următoare, el i-a dat binecuvîntare să se ducă iarăşi la cei în drept, poruncindu-i să nu vorbească cu nimeni pe drum. Încrezîndu-se rugăciunilor Stareţului, monahia s-a dus la aceleaşi autorităţi. De data aceasta, au fost foarte îndatoritoare, şi au îngăduit ca secara să fie culeasă. Maica s-a întors, încîntată, şi i-a spus Batiuşkăi de uimitoarea schimbare de atitudine a personalului. El zîmbi. “Vezi tu… Cînd cineva este netrebnic, are un diavol înlăuntru, iar cînd te rogi, diavolul o ia la fugă, şi acela devine blînd şi bun”.

Pe cînd Stareţul era încă tînăr şi locuia acasă, i-a spus cumnatei sale, Maria: “E atît de greu pentru un creştin să vieţuiască în lumea aceasta. Diavolul nu-i dă defel pace. Mă plimb singur pe înserat, şi el e lîngă mine. Apoi mă închin şi fac semnul crucii peste toate din jur, şi se depărtează. Apoi iar apare împrejur.” Stareţul Lavrentie dobîndise o oarecare îndemînare de croitor şi lucra adesea, după cerinţă, în casele oamenilor. “Şedeam, cosînd, şi “šel”™ (un drac) zăcea sub masă. N-am mai putut îngădui aceasta, şi i-am spus stăpînului casei: “šVezi cine zace sub masă?”™ “šCine?”™, mă întrebă omul, înfricoşat. “šUn drac. Nu-l vezi?”™.”

Chiar dinainte de a deveni monah, părintele Lavrentie a dobîndit obişnuinţa Rugăciunii lui Iisus, şi i-a încurajat şi pe alţii să lucreze această îndeletnicire. Una din fiicele sale duhovniceşti, monahia M., povestea:

“šAm lucrat printre oameni învăţaţi. Era mult de lucru, munca intelectuală. Stînd de vorbă cu Batiuşka, acesta m-a întrebat dacă fac la muncă Rugăciunea lui Iisus. I-am răspuns: “Nu”. “Trebuie!”, mi-a răspuns cu asprime. N-am înţeles vorbele sale. Am vrut să protestez: nu era cu putinţă într-un loc ocupat, ca acela. Dar, smerindu-mă, am început să lucrez obiceiul acesta, şi, pentru rugăciunile Stareţului, cu vremea m-am învinovăţit pentru a fi fost atît de încăpăţînată. “Cînd Dumnezeu voieşte, legile firii sunt răsturnate”.”™

Altă fiică duhovnicească, I. M., istorisea cele ce urmează, despre puterea rugăciunilor sale:

“šÎi ceream adesea Batiuşkăi să se roage pentru tatăl meu, care nu se împărtăşise cu Sfintele Taine de vreme îndelungată. Spunea doar că se pocăieşte”™. Într-o dimineaţă, totuşi, se sculă şi spuse: “šTrebuie să primesc Sfînta Împărtăşanie. Cineva se roagă pentru mine”™. În acea noapte, avusese un vis: “šEra ca şi cum aş fi zăcut într-un mormînt, cu pămîntul asupra mea. A venit un preot care începu să mă dezgroape, zicîndu-mi apoi: “Scoală-te, Ivan”. Şi m-am ridicat.”™

Mai apoi, în acel an, bărbatul a murit. Iată încă un exemplu.

Începuse cel de-al doilea război mondial. Un om primise citaţie să se ducă pe front, şi venise la Stareţul Lavrentie pentru o binecuvîntare. Stareţul era destul de bolnav, însă l-a primit. “Cînd am intrat, Batiuşka se sculă din pat şi mă blagoslovi. Apoi îşi puse epitrahilul, se rugă şi zise: “Fii întotdeauna cu Dumnezeu, şi Îngerul tău Păzitor va fi cu tine; cu aripile sale te va păzi de gloanţe, din toate părţile. Nu te îndoi, şi nu te teme. Încearcă să nu te laşi prins de inamic, căci oamenii pier acolo. Peste tot, fii cel dintîi în a-ţi ajuta aproapele. Dacă camarazii tăi protestează, spune-le că aşa ai primit ordin. Foarte important ““ nu te teme. Nimic nu ţi se va petrece.”

“šAm fost uluit de cuvintele stareţului şi am mi-am pus nădejdea doar în sfintele sale rugăciuni şi în mila Domnului şi puterea Sa cea atotţiitoare faţă de mine, cel slab şi păcătos. Atunci cînd am fost trimişi în bătălie, am simţit o putere extraordinară, făcătoare de minuni, asupra mea. Am trecut prin întregul război fără să fiu rănit nici măcar o dată, n-am avut nici măcar o zgîrietură…”™

Tăria rugăciunii Stareţului lucra adesea împreună cu darul străvederii sale. Temătoarea de Dumnezeu M. povesteşte:

“Mama mea era grav bolnavă ““ cu plămînii, şi nimeni nu mai avea vreo nădejde de însănătoşire. Se pregăteau pentru moartea ei. Tatăl meu m-a trimis la Stareţul Lavrentie. Am mers, şi i-am spus cu lacrimi durerea noastră. El m-a ascultat, cu capul plecat, apoi m-a mîngîiat, zicînd: “Nu, mama ta nu va muri. Va mai trai vreme îndelungată: chiar mai mult decît tatăl tău.” Într-adevăr, prin sfintele rugăciuni ale Stareţului, mama mea s-a însănătoşit şi a trăit pînă la 90 de ani.”

O tînără a venit la părintele Lavrentie, pentru a-i cere binecuvîntare de a intra într-o mănăstire; multe din prietenele ei primiseră o astfel de binecuvîntare. Însă părintele Lavrentie se uită la ea şi spuse: “Căsătoreşte-te”. Ea începu să-l contrazică, nefiind de acord. “Atunci cine”, întrebă Stareţul, “va da naştere preoţilor şi episcopilor?”™ Cuvintele sale proroceşti s-au împlinit. Femeia s-a căsătorit şi a avut un fiu, ce a devenit protoiereu.

O mamă venise la părintele Lavrentie, plîngîndu-se că de multă vreme n-a mai auzit de fiul ei. Stareţul îi spuse că nu va avea timp să ajungă pînă acasă, şi va primi o scrisoare, şi îi mai zise: “šSă ştii că rugăciunile unei mame nu se vor mistui în foc, nici nu vor pieri sub apă.” Pe cînd femeia se întorcea acasă, s-a întîlnit cu poştaşul, care i-a dat o scrisoare.

E., o femeie întărită în credinţă, relatează un alt caz al străvederii Stareţului:

“În timpul războiului, am primit de veste că fiul meu a fost omorît. Am hotărît să îi fac pomenirea, însă am avut un vis în care fiul meu m-a contrazis, zicînd: “Nu, mamă!” Am mers la Batiuşka, plină de îndoieli, ca să întreb ce să fac. El îmi spuse că nu-i trebuinţă ca fiul meu să aibă parte de-o slujbă de pomenire. “Trebuie să mai afli veşti despre el. Însă, dacă mai primeşti o înştiinţare, să îi faci pomenirea”.

“Şi aşa s-a împlinit. Nu după multă vreme, fiul meu mi-a scris că fusese rănit, dar că acum era trimis iarăşi pe front şi nu ştia dacă se va mai întoarce. Fu omorît. O altă înştiinţare sosi, aşa cum prevăzuse Stareţul. Cu lacrimi, am mers din nou să îl văd pe Batiuşka. Mi-a dat binecuvîntare să-i fac o slujbă de înmormîntare. Pe cînd plecam, m-am întîlnit cu două femei care se grăbeau către Stareţ. Curioasă, m-am oprit şi am auzit glasul Batiuşkăi: “Drept cine mă iei, un ghicitor? Nu sunt ghicitor. Nu ştiu nimic. Du-te să-ţi isprăveşti de mîncat prăjiturile cu cremă, şi nu mă mai deranja.” “Dar vreau să ştiu despre soţul meu”, spuse una dintre femei. “Nu ştiu nimic”, îi răspunse Batiuşka cu asprime, şi închise uşa. Mai apoi, am aflat că una dintre cele două femei nu era defel credincioasă, şi, într-adevăr, se dusese la Stareţ ca la un ghicitor; chiar l-a numit astfel. Pregătise nişte prăjituri şi luase nişte cremă, dar hotărîse apoi să le mănînce pe drum, gîndind în sinea ei: “šCe ştie el. Le voi mînca eu însămi.” Însă Batiuşka văzuse prin toate şi nu a primit-o.

Stareţul obişnuia adesea să stea de vorbă cu iubiţii săi fii duhovniceşti despre vremurile din urmă, despre cum trebuie ei să păstreze trezvia. “Astăzi votăm ““ e în regulă; nu este încă [un vot] pentru un singur conducător al întregii lumi. Dar de se va vota pentru aşa ceva ““ este deja [antihristul] şi nimeni nu trebuie să voteze.” Mai spunea: “Războiul va fi în aşa chip, încît nu va mai rămîne nimeni, decît prin văgăuni”.

Spunea că vor mai rămîne doar două sau trei guverne, şi vor spune: “Să ne alegem un împărat peste întreaga lume”.

“În vremurile de pe urmă, îi vor izgoni pe adevăraţii creştini; apoi îi vor lăsa pe cei bătrîni şi slabi să se prindă de-o roată şi să fugă după ei.”

Batiuşka repeta adesea vorbele sale despre antihrist: “šVa veni vremea cînd vor cere un singur împărat pe pămînt. Şi oamenii vor fi înregistraţi cu stricteţe. [Cei ce fac recensămîntul] vor veni în casă, şi soţia va încerca să-l înduplece pe soţul ei: “šHai, bărbate, să iscălim. Doar avem copii, şi altfel nu vom mai putea cumpăra nimic pentru ei”™. Şi soţul va zice: “Soţie dragă, fă precum voieşti, însă eu mai bine mor decît să iscălesc pentru Antihrist.”™… O imagine cutremurătoare a viitorului”, încheie Stareţul.

“Va veni vremea”, spunea părintele Lavrentie, “cînd vor restaura chiar şi bisericile închise, şi le vor repara nu doar în afară, ci şi pe dinăuntru. Vor auri turlele bisericilor şi ale clopotniţelor. Dar cînd vor isprăvi, va începe domnia antihristului. Rugaţi-vă ca Domnul să ne îngăduie mai multă vreme, ca să ne putem întări, căci ne aşteaptă vremuri înfricoşate. Vedeţi cu cîtă viclenie se pregăteşte totul? Toate bisericile vor fi pline de măreţie, ca niciodată pînă atunci, însă nu trebuie să mergeţi în acele biserici. Antihristul va fi încoronat ca un împărat, într-o biserică mare din Ierusalim, cu participarea clerului şi a Patriarhului.”

“Va fi liberă trecere de intrare şi de ieşire din Ierusalim, pentru toţi. Dar să nu încercaţi să vă duceţi acolo, căci totul se va face pentru a înşela.”

“Antihristul se va naşte dintr-o tîrfă ““ o evreică din cel de-al doisprezecelea trib “al desfrînării”. Încă de tînăr va fi foarte înzestrat şi isteţ, mai ales după ce, la vîrsta de doisprezece ani, plimbîndu-se cu mama sa în grădină, îl va întîlni pe satana, care va veni dintru adîncuri şi va intra într-însul. Băiatul se va cutremura cu înfricoşare, dar satana va zice: “Nu te teme, te voi ajuta.” Şi acest băiat va creşte ca Antihrist, sub chip omenesc. La încoronarea sa, cînd se va citi Simbolul Credinţei, nu va îngădui să se citească drept; acolo unde cuvintele îl înfăţişează pe Iisus Hristos ca pe Fiul lui Dumnezeu, le va da deoparte şi se va recunoaşte numai pe sine. Iar atunci Patriarhul va striga că acesta este Antihristul, şi pentru aceasta va fi omorît…”

“Prorocii Enoh şi Ilie vor veni din ceruri, şi vor explica şi ei tuturor oamenilor şi vor striga cu glas mare: “Acesta este Antihristul, nu-l credeţi.” Şi el îi va omorî, însă ei vor învia şi vor zbura în ceruri.”

“Antihristul va fi foarte cunoscător în toate felurile de înşelare drăcească, şi va face semne mincinoase. Întreaga lume îl va auzi şi îl va vedea. Va “însemna” pe toţi “oamenii săi” cu un semn. Va urî pe toţi creştinii. Atunci va începe prigoana din urmă a sufletelor creştineşti ce vor tăgădui semnul satanei.”

“Prigoana va începe de îndată, în pămîntul Ierusalimului, şi apoi în întreaga lume se va vărsa sîngele în numele Mîntuitorului nostru Iisus Hristos. Mulţi dintre voi, copiii mei, vor trăi în această vreme înfricoşată.”

“Semnul va fi în aşa chip, că va fi un lucru vădit de îndată dacă cineva l-a primit sau nu. Creştinii nu vor putea cumpăra sau vinde nimic. Însă nu deznădăjduiţi. Domnul nu-şi va părăsi copiii. Să nu se teamă nimeni!

“Vor fi biserici, însă creştinii ortodocşi nu trebuie să intre într-însele, căci acolo nu se va da Jertfa cea Nesîngeroasă a lui Iisus Hristos; ci vor fi adunări satanice. Şi din pricina acestei nelegiuiri, pămîntul va înceta să mai dea roadă; solul va crăpa de uscăciune, cu fisuri atît de mari, că cineva ar putea cădea [în ele].”

Îi vor ucide pe creştini, sau îi vor izgoni în locuri pustii. Iudeii vor fi strînşi şi ei într-un singur loc. Unii iudei, ce au trăit cu adevărat după legea lui Moise, nu vor primi semnul Antihristului. Ei vor sta şi vor vedea faptele sale. Vor şti că înaintaşii lor nu l-au recunoscut pe Hristos ca Mesia, dar acum, Dumnezeu va îngădui ochilor lor să se deschidă şi nu vor primi semnul Antihristului, ci îl vor mărturisi pe Hristos şi vor domni cu Hristos.”

“Însă tot norodul cel slab va urma lui satan, şi cînd pămîntul nu va mai rodi, oamenii se vor duce la dînsul, cerîndu-i să le dea pîine, iar el le va răspunde: “Solul nu mai dă grîu. Nu pot face nimic.”

“La fel, nu va mai fi apă; toate rîurile şi lacurile vor seca. Acest dezastru va dura vreme de trei ani şi jumătate. Dar de dragul aleşilor Săi, Domnul va scurta aceste zile. În aceste zile, încă vor mai fi luptători puternici, stîlpi ai Ortodoxiei, ce se vor găsi sub puternica înrîurire a Rugăciunii lui Iisus. Domnul îi va acoperi cu harul său atotţiitor, şi ei nu vor zări acele semne mincinoase ce se vor pregăti pentru tot norodul.”

“Iarăşi, vă spun, nu trebuie să intre nimeni în acele biserici; ele vor fi lipsite de har.”

Auzind aceste vorbe, o maică spuse: “Ce va fi cu noi? Nu vreau să trăiesc să văd acea vreme”. “Dar eşti tînără şi poţi trăi pînă atunci”, îi zise Stareţul. “Ce înspăimîntător!”, strigă maica. “Alege una din două ““ ori pămîntescul, ori cerescul.” [Părintele Lavrentie].

“Va fi un război”, continuă Batiuşka, “şi acolo unde va avea loc, nu va mai rămîne nici un om. Dar, înainte de aceasta, Domnul va trimite boli celor slabi, şi ei vor muri. Însă în timpul vremii lui Antihrist nu va exista moarte.”

“Cel de-al treilea război mondial nu va fi spre pocăinţă, ci spre distrugere”. O soră întrebă: “Atunci toţi vor pieri?” “Nu, dacă cei credincioşi se vor spăla cu sînge, se vor alătura cetei mucenicilor, însă necredincioşii se vor duce la iad”, îi răspunse Batiuşka. “Şi pînă ce se va plini numărul îngerilor căzuţi, Domnul nu va veni să judece.”

“Dar la vremea din urmă [adică la sfîrşit], Domnul va adăuga la numărul îngerilor pe cei în viaţă ce sunt scrişi în Cartea Vieţii, pentru a plini numărul celor căzuţi.”

“Refacerea bisericilor va continua chiar pînă la venirea lui antihrist, şi pretutindeni se va putea vedea o măreţie nemaiîntîlnită”, spunea Batiuşka. “Ci fiţi cumpătaţi în restaurarea bisericii noastre, a exteriorului ei. Mai degrabă, rugaţi-vă mai mult, mergeţi la biserică cît mai e vreme, îndeosebi la Liturghie, în timpul căreia se dă Jertfa cea Nesîngeroasă, pentru păcatele întregii lumi. Spovediţi-vă şi împărtăşiţi-vă cu Trupul şi Sîngele lui Hristos mai des, şi Domnul vă va da tărie.”

Batiuşka vorbea cu un anume ierodiacon (Gheorghe) despre vremurile din urmă, cu faţa-i acoperită de lacrimi amare, spunînd: “Mulţi dintre clerici vor pieri în vremea Antihristului”. Părintele Gheorghe se întrebă: “Cum nu voi pieri, căci sunt diacon?” Batiuşka îi răspunse “Nu ştiu”. Părintele diacon începu să plîngă, căzu la picioarele Batiuşkăi şi îi ceru să se roage ca să se poată izbăvi de iad. Batiuşka se ridică, se rugă şi zise: “Bine. Se întîmplă ca cineva să se îmbolnăvească, să moară şi să intre în Împărăţia Cerurilor.”

Şi această prorocie s-a împlinit. Îl ştim pe acest diacon din Lavra Peşterilor, de la Kiev. Era un om lucrător, ce săvîrşea mult bine şi cînta îndelung în biserică; dintr-o dată, se îmbolnăvi şi, apoi, muri curînd.

Adesea, Batiuşka jelea şi se ruga cu lacrimi, sau făcea ceva, plin de lacrimi. Maicile îl mîngîiau, dar el se împotrivea: “Cum să nu plîngă cineva, cînd hăul este plin de sufletele oamenilor?”

După o boală de cîteva luni, Stareţul Lavrentie adormi, de praznicul Epifaniei (Botezul Domnului), în 1950, aşa cum însuşi spusese mai înainte. Trupul său a rămas în biserica de jos vreme de patruzeci de zile. Una din monahii povestea cum, la al treilea ceas al dimineţii, a auzit cu limpezime cîntarea unui cor de nenumărate glasuri. Fugi în chilia unde zăcea răposatul, dar acolo era linişte; doar un preot citea tăcut Evanghelia. Înspăimîntată, îi spuse că auzise cîntări. El rămase uimit şi îi zise că sufletul răposatului fusese întîmpinat în rai de către îngeri.

(Apărut în limba engleză, în “Orthodox America”, după materialul în limba rusă din “Nadejda” nr. 14, pag. 298-304).

Trad.: Radu Hagiu

Citiţi: Sfantul Lavrentie. Viata, invataturile si minunile

Read Full Post »


Cum l-am cunoscut

Prima oara l-am vazut pe Parintele Porfirie în anul 1956, la Paraclisul Sfântului Gherasim de la Policlinica din Atena, când m-am dus sa ma spovedesc. Dupa ce m-am spovedit, mi-a citit rugaciunea pentru iertarea pacatelor si m-a întrebat:
– În meseria ta lucrezi cu caii?
– Nu, i-am raspuns. Dar de ce ma întrebati, parinte?
– Fiindca am vazut trecând prin fata ta un cal foarte frumos.
A tacut o vreme, apoi mi-a zis:
– Ei, nu conteaza.
Au trecut de atunci aproape treizeci si cinci de ani. La rastimpuri îmi aduceam aminte de cele spuse de parintele, dar nu puteam sa le gasesc nici o noima, asa ca nu ma mai gândeam la ele.
Astazi însa, miercuri, 15 ianuarie 1992, ziua sarbatorii iubitului nostru Sfânt Ioan Kalivitul, mi s-a lamurit nedumerirea si m-am bucurat foarte tare. Ba chiar am sarbatorit descoperirea cu lacrimi multe de bucurie.
În vreme ce îmi puneam în ordine grabitele notite pe care însemnasem toate lucrurile minunate si toate cuvintele de învatatura ale Parintelui Porfirie, chiar în clipa în care ma întrebam ce însemna trecerea acelui cal prin fata mea, am auzit deodata o voce, ca o adiere de vânt, ce mi-a spus: „Este aceasta carte pe care o vei scrie despre mine”.
Doar aceasta întâmplare mi-a dat curaj mie nevrednicul, sa purced la editarea acestei carti ce cuprinde amintirile mele despre Parintele Porfirie, pe care îl rog sa ma judece cu mare îngaduinta pentru neajunsurile cartii si totodata sa-mi dea binecuvântarea sa.

Amintiri de la Muntele Athos

Odata ne-am dus în pelerinaj la o manastire din insula Creta si acolo am întâlnit un calugar care traise o vreme împreuna cu parintele la Muntele Athos. Dupa ce s-au salutat, au început sa povesteasca cât de bine petreceau la Muntele Athos si ce lucruri minunate traiau Batrânii Batrânilor lor.
Îmi amintesc ca, la un moment dat, Parintele Porfirie a spus ca uneori, când trebuiau sa mearga de la o manastire la alta, unii dintre ei se deplasau zburând prin aer. „Cât de în urma sîntem noi astazi”, a spus Bunicutul.

Un monah batrân face metanii

Într-o zi parintele mi-a spus:
„Pe când ma aflam la Muntele Athos, am intrat în biserica, m-am asezat în strana si ma rugam.
În aceeasi clipa intra în biserica un calugar care începu sa faca metanii si sa se roage, fara a fi vazut ca ma aflam acolo.
Atunci am vazut ca era scaldat tot într-o lumina mai presus de fire. Doamne, ce priveliste minunata! Ce priveliste cutremuratoare!”.

Cum s-a dus la Muntele Athos

Altadata, când l-am întrebat cum si când s-a dus la Muntele Athos, mi-a raspuns:
„M-am dus pe când aveam doisprezece ani, urmând exemplul Sfântului Ioan Kalivitul. La vârsta de douazeci de ani am fost hirotonit preot, iar la douazeci si unu am fost facut duhovnic.
La început fiind lipsit de trebuincioasa experienta, le dadeam canoane grele tuturor monahilor si mirenilor care veneau sa mi se spovedeasca. De aceea, multi dintre ei reveneau dupa o vreme si îmi spuneau ca nu mai pot îndeplini canonul pe care li-l dadusem. Abia acum înteleg ce canoane grele le dadeam la început, lucru care se datora, de buna seama, nepriceperii mele. Sa sti ca era si plin de râvna. Din aceasta pricina, odata când m-am dus acasa si l-am gasit pe tatal meu citind o evanghelie tâlcuita, i-am rupt-o. Ce mult greseam! Acum stiu ca nu trebuie sa fim fanatici în credinta noastra”.

Cum facea ascultare

Într-o vreme aveam probleme cu un sef de-al meu, care era un om foarte sever. Când i-am spus Parintelui Porfirie ce pateam, mi-a raspuns:
– Sa faci ascultare, fiule, si sa fii rabdator. Sa nu îi raspunzi, ci mai bine roaga-te.
Când m-am plâns iar parintelui de purtarea sefului meu, mi-a zis din nou:
– Nu ti-am spus sa faci ascultare? Stii ce înseamna ascultarea? Ascultarea înseamna smerenie. Ai priceput?
I-am raspuns:
– Am priceput, Bunicutule.
– Nu, n-ai priceput. Hai sa-ti spun ceva ca sa întelegi ce înseamna ascultarea.
Într-o manastire vietuia un monah foarte aspru, asa cum spui tu ca este seful tau. Toti calugarii care se duceau sa-i slujeasca, nu puteau sta cu el mai mult de o saptamâna. Când am auzit acestea, mi-am zis sa merg si eu sa încerc.
Într-adevar m-am dus la chilia sa si, dupa ce i-am spus pentru ce am venit la el, mi-a zis:
– Bine, acum du-te pe unde ai venit. Si-mi arata fereastra.
Eu, fara sa mai stau pe gânduri, m-am dus si am iesit pe unde mi-a zis.
– Pricepi acum ce înseamna ascultarea?
– Da, înteleg.
– Ei! Ce sa-ti mai spun? Am ramas cu acel calugar mai mult decât toti ceilalti monahi ce s-au dus la el, l-am slujit cu bucurie si, dupa o vreme, am plecat eu singur. Asta este ascultarea adevarata si asa te povatuiesc sa te porti si tu de acum înainte cu seful tau.
– Da, Bunicutule, asa voi face, i-am spus.
Dupa ce mi-a dat binecuvântarea sa, am plecat.

Infarctul

În anul 1978, într-o sâmbata seara, hotarâsem sa merg împreuna cu fiica mea la slujba la Biserica Sfântului Nicolae din Kallisia.
În noaptea acea am dormit foarte prost, având o stare de profunda neliniste. Asadar dimineata am hotarât sa plec cu doua-trei ore mai devreme decât plecam de obicei când ma duceam la manastire.
Îndata ce am ajuns în fata manastirii, îmi iesii în cale Bunicutul, care îmi zise:
– Vino, fiule. De ce ai întârziat atât?
Tocmai se suia pe magarus ca sa mearga pâna la locul unde opresc masinile.
– Am facut infarct si trebuie sa ma duci cât mai repede la spital, mai zise.
Asa am si facut. L-am dus de îndata la spitalul „Yghia”, unde i s-a acordat asistenta de care avea nevoie.
De ce nu ma lasati sa plec?

Un frate duhovnic mi-a povestit urmatoarele:
„Bunicutul era foarte bolnav, dupa infarctul suferit în anul 1978. Eu eram unul dintre fiii sai duhovnicesti care îl vizitau adesea. Într-o zi când ma aflam singur lânga patul sau si ma rugam neîncetat pentru sanatatea sa, Bunicutul îmi spuse:
– De ce nu ma lasati sa plec, fiul meu? De ce nu ma lasati, ci ma tineti aici jos?
I-am raspuns:
– Bunicutule, doar stii ca te iubim foarte mult. Te iubim foarte mult si de aceea nu trebuie sa pleci, fiindca avem mare nevoie de tine. Te rog, parinte, nu te necaji pentru starea în care te afli, fiindca nu se cade.
Atunci Bunicutul îmi raspunse:
– Si eu va iubesc, fiule. Si eu va iubesc foarte mult.
Auzind acestea, am început sa plâng, mai spuse fratele meu”, încheindu-si povestirea.

Durerile pe care le îndura

De multe ori în ultima vreme îl tot întrebam:
– Ce mai faci, Bunicutule?
Uneori îmi spunea ca se roaga, iar alteori îmi spunea:
– Ei, am dureri mari, foarte mari, iar oamenii ce vin întruna la mine nu ma lasa deloc sa ma linistesc, nici ziua, nici noaptea. Toti vor sa primeasca ceva de la mine. Vin necontenit, unul dupa altul, fara sa înteleaga ca nici eu nu pot. Ce sa fac? Dau slva lui Dumnezeu.
Si, de durere, închidea ochii si strângea buzele.

Despre fotografii

Odata, când am vrut sa îl fotografiem, ne-a spus:
– La ce va trebuie fotografi, de vreme ce Dumnezeu ne fotografiaza în fiece clipa si nici unul dintre filmele sale nu se distruge?

Maica ce i-a luat puterea

Ne dusesem împreuna la o manastire de maici si o maica ce îsi dorea foarte mult sa îl vada pe Parintele Porfirie a venit lânga el si apoi si-a aruncat asupra lui unul dintre vesmintele ei, ca sa ia binecuvântare.
În timp ce plecam, Bunicutul îmi spuse:
– Stii, fiule, în clipa în care maica si-a aruncat vesmântul asupra mea, am simtit cum am pierdut o mare parte din putere.

Plângând pentru altii

Într-o zi, l-am vazut plângând pe Parintele Porfirie, pe când se afla la una dintre manastirile pe care le vizita si l-am întrebat:
– De ce plângi, Bunicutule?
– Ei, din pricina ca maicile de aici nu fac ascultare cum se cuvine.
– Iarta-ne, Bunicutule, i-am zis. Ca nu ne pricepem în ce fel se cade sa ne purtam înaintea ta. Toti gresim.
Atunci Parintele Porfirie n-a mai zis nimic.

Compunea imnuri

În anul 1977 am vizitat împreuna cu Parintele Porfirie si cu alti doi frati, Manastirea Izvorul Tamaduirii din Hania (Creta). Aflându-ne în fata icoanei Maicii Domnului, ne-a pus sa cântam:
„Fecioara cea plina de har,
ulcior datator de mana,
revarsa asupra robilor tai,
izvoarele tale vesnic vii”.
Se inspirase din „Hristos a înviat!”. Imnul de mai sus îl improvizase imediat, fiindca putea face aceasta cu mare usurinta. De asemenea, de multe ori ne raspundea cu diverse stihuri rimate din cântece.
Rugaciunea
De fiecare data când se ruga, transpira foarte mult si îsi schimba foarte des camasile de corp. Despre felul în care se ruga obisnuia sa spuna:
– Eu pomenesc numele tuturor celor ce au venit sa îmi vorbeasca. Ma rog pentru toti, barbati, femei, copii, parinti si rude. Apoi îl rog pe Dumnezeu sa se milostiveasca si sa îi ajute pe toti cei care au venit la mine sau care mi-au vorbit, dar ale caror nume nu mi le mai amintesc. Pomenirea lor îmi ia mult timp, dar am credinta si încrederea deplina ca Dumnezeu ma aude.

Despre post

Într-o zi Parintele Porfirie mi-a spus:
– N-am mâncat si n-am baut apa de trei zile.

Despre alungarea gândurilor

Parintele Porfirie nu îngaduia sa fie asaltat de gânduri potrivnice voii lui Dumnezeu. Îsi misca brusc fie capul, fie mâinile, fie tot trupul, în functie de locul în care se afla, si astfel nu îngaduia sa îi fie pângarita lumea interioara.

Apreciere si smerenie

Vazându-i pe unii dintre fratii mei duhovnicesti, obisnuiam sa-l întreb pe Parintele Porfirie:
– Bunicutule, cine e acest om?
Când era vorba despre vreun profesor universitar, îmi raspundea:
– Acesta, fiule, este un foarte mare. Este profesor universitar. Noi nu sîntem nimic pe lânga el.
„Stii, când cineva îmi saruta mâna, cu degetele de la mâna fac semnul Sfintei Cruci, si astfel oamenii nu saruta mâna mea, ci Sfânta Cruce.
De asemenea, când vad ca cineva are nevoie de mine si nu îl pot ajuta în alt fel, având mâinile sub rasa, fac semnul Crucii cu mâna aflata sub rasa si astfel îl binecuvântez”.

În anul 1979, când m-am dus la Muntele Athos si m-a învrednicit Dumnezeu sa iau binecuvântare de la Parintele Paisie, Sfintia sa m-a întrebat cine era duhovnicul meu. Raspunzându-i ca-l aveam duhovnic pe Parintele Porfirie, cuviosul Paisie mi-a spus:
– Fiule, oameni ca Batrânul Porfirie ne trimite Dumnezeu doar o data la o suta de ani.
Dupa ce m-am întors de la Muntele Athos, i-am spus Bunicutului cele spuse de parintele Paisie, iar el mi-a raspuns:
– Ce tot spui? Putin într-adevar sînt cei care au daruri precum are parintele Paisie.
Cât de smeriti erau amândoi!

Rugaciunea sa îmi aduca odihna

De multe ori când vorbeam cu Batrânul Porfirie la telefon, îi spuneam:
– Parinte, rugati-va pentru mine.
– Ma rog, îmi raspundea.
– Îti multumesc, Bunicutule, îi spuneam.
Apoi închideam telefonul, fiindca stiam ca întotdeauna se ruga pentru mine, ca de altfel pentru toti fiii sai duhovnicesti, si ca ne supraveghea neîncetat, intervenind pentru noi de nenumarate ori, dupa cum bine stiu multi dintre fii sai duhovnicesti, care au petrecut ani de-a rândul alaturi de Parintele Porfirie.

Palme întaritoare

De multe ori când eram cuprins de împietrire duhovniceasca si de temeri, sau când mi se împutina credinta, parintele încerca sa ma scoata din acea stare, lovindu-ma usor peste obraz cu ambele palme. Rezultatul era întotdeauna cel scontat.

Unii oameni veneau la Parintele Porfirie fara sa stie de ce

Unul dintre fiii sai duhovnicesti mi-a povestit urmatoarele:
„Odata, cuprind de entuziasm am vrut sa-l cunoasca pe Parintele Porfirie si niste prieteni de-ai mei. Asadar ne-am dus toti la parintele.
Dupa ce au luat toti binecuvântare de la sfintia sa, eu am ramas de vorba cu Bunicutul. Dupa ce a stat o vreme pe gânduri mi-a spus:
– De multe ori îmi dau seama ca unii oameni vin la mine fara sa stie prea bine de ce vin si vor doar sa îmi vorbeasca. Când vin astfel de oameni, îi evit si nu le vorbesc. Astfel îi fac de pleaca singuri”.

Sfaturi lapidare

Acelasi frate îmi povestea acestea:
„De multe ori când veneam din provincie, unde lucram în vremea aceea, intram la Parintele Porfirie, care ma slobozea sa plec, spunându-mi doar un singur cuvânt precum „rabdare” sau „ascultare”. Alteori îmi dadea un singur sfat lapidar „Nu te necaji” sau „Roaga-te”, fara a-mi mai spune nimic altceva. Pâna la urmatoarea vizita pe care i-o faceam Bunicutului, ma straduiam pe cât puteam sa aplic în tocmai acel unic cuvânt pe care mi-l spusese si, în functie de felul cum reusisem sau nu, parintele era multumit sau nemultumit”

Rastalmaciri
Într-o zi Parintele Porfirie mi-a spus acestea:
– Fiule, uneori vin la mine oameni carora una le zic si, dupa ce pleaca, ei se apuca si spun ca am zis altceva, folosindu-se de numele meu. Altii spun despre mine tot felul de lucruri exagerate. Ca as fi mag, ca sînt nebun, ca zbor prin aer, ca pot fi simultan în doua locuri si altele asemenea, care nu sînt decât capcane întinse de cel viclean înaintea lor. Darul pe care îl am, Dumnezeu mi l-a dat ca sa îi ajut pe semenii mei si ca sa devin si eu bun. Si eu sînt pacatos si vreau sa ma mântuiesc, ca tine si ca toti oamenii. De aceea ma necajesc lucrurile pe care le tot spun despre mine.
Astfel mi s-a plâns Parintele Porfirie.

Teologi neteologhisiti

„Unii teologi, spune parintele, sînt teologi doar dupa diploma, fiind în realitate niste teologi-neteologhisiti”.

Cunostinte de botanica

Odata parintele se afla pe un teren, unde lucra un buldozer.
Tot sapând, a dat peste o radacina.
Bunicutul s-a aplecat, a luat radacina si a pastrat-o, zicând ca este cel mai bun leac pentru gât.

Întelepciunea lui Dumnezeu în plante
Într-o zi m-am dus cu Parintele Porfirie la o sera. Ajunsi acolo, parintele mi-a spus:
– Vino sa vezi ceva!
– Ce, Bunicutule? l-am întrebat.
– Ia priveste cum stau bananele în acest banan. Vezi? ma întreaba.
– Ce e asa de deosebit? Am zis nedumerit.
– Priveste, fiule, cum orânduieste totul în chip minunat întelepciunea lui Dumnezeu.
Din pricina greutatii sale, bananul nu-si îndreapta petiolul în sus, ci spre pamânt, putând tine astfel ciorchinele de banane. Altminteri, din pricina greutatii ciorchinelui, copacul s-ar dezradacina.

Sursa: Extract din cartea AMINTIRI DESPRE BATRANUL PORFIRIE

Read Full Post »

Vrînd să începem viaţa Sfîntului Prooroc Ilie Tesviteanul, văzătorul cel slăvit şi învăţătorul poporului celui depărtat de la Dumnezeu, mustrătorul împăraţilor celor fărădelege şi pedepsitorul proorocilor mincinoşi, minunatul făcător de minuni şi rîvnitor către Dumnezeu, cel căruia stihiile s-au supus şi cerul i-a dat ascultare, marelui plăcut al lui Dumnezeu, a celui ce petrece pînă acum în trup şi va să fie, ca o înainte cuvîntare, mergător înainte la a doua venire a lui Hristos, vom punem înainte faptele care le-a făcut el, pentru cea mai luminoasă arătare a rîvnei lui, cu care s-a nevoit către Domnul Dumnezeu.

De la început, popoarele lui Dumnezeu cele alese, care se înmulţiseră în douăsprezece seminţii, după numărul celor doisprezece fii ai lui Israil, au fost nedespărţite între dînsele, cu o unire şi o sfătuire îndreptîndu-se, cu un povăţuitor care s-a început de la Moise, de la Isus al lui Navi şi de la ceilalţi judecători ai lui Israil, pînă la împăratul David şi Solomon. După Solomon a luat împărăţia fiul său, Roboam, şi, ca un tînăr, nebăgînd în seamă sfatul cel bun al bătrînilor celor înţelepţi, ci ascultînd sfatul cel răzvrătit al tinerilor celor de o seamă cu dînsul, a început a asupri poporul lui Israil, îngreunîndu-l cu diferite dăjdii şi pedepsindu-l cu bătăi şi risipiri. Atunci cele zece seminţii ale lui Israil, desfăcîndu-se de dînsul şi-au ales alt împărat cu numele Ieroboam. El a fost mai înainte rob al lui Solomon, pe care împăratul vrînd să-l bată pentru oarecare pricină, acesta a fugit în Egipt, unde a stat pînă la moartea lui Solomon.

Apoi, s-au întors seminţiile lui Israil, ce se despărţiseră de Roboam, fiul lui Solomon, care împărăţea în Ierusalim numai peste două seminţii: peste seminţia lui Iuda şi peste cea a lui Veniamin. Iar Ieroboam, robul lui Solomon, împărăţea peste zece seminţii ale lui Israil, în cetatea Sichem cea înnoită de dînsul şi care mai pe urmă a fost risipită. Deci, cele două seminţii care rămăseseră cu fiul lui Solomon, Roboam, formau împărăţia lui Iuda; iar cele zece seminţii care rămăseseră cu robul lui Solomon, Ieroboam, se numeau împărăţia lui Israil. Deşi seminţiile lui Israil se despărţiseră în două părţi, totuşi ele slujeau împreună unui singur Dumnezeu, Făcătorul cerului şi al pămîntului. Dar ele, neputînd să mai aibă alte biserici, decît numai pe cea din Ierusalim zidită de Solomon, şi nici alţi preoţi, decît numai pe cei puşi de Dumnezeu, de aceea popoarele din împărăţia lui Israil veneau în toţi anii la Ierusalim să se închine Domnului Dumnezeu, cu aducere de jertfe.

Ieroboam, împăratul lui Israil, văzînd aceea s-a gîndit în sine, zicînd: „Aceste popoare, dacă vor merge totdeauna astfel pe la Ierusalim, pentru închinare lui Dumnezeu, iarăşi se vor lipi de împăratul lor cel dintîi – de fiul lui Solomon -, şi pe mine mă vor ucide”. Acestea gîndindu-le, căuta cum ar putea să întoarcă pe israiliteni să nu se mai ducă în Ierusalim; şi s-a gîndit că nu poate să-i întoarcă pe dînşii de a se mai duce la Ierusalim, dacă nu-i va întoarce pe ei de la credinţa în Dumnezeu. Ştiind el că poporul acela este lesne aplecat spre închinarea de idoli şi spre toată jertfa cea fărădelege, s-a gîndit să-i depărteze pe ei de la Dumnezeu printr-un meşteşug ca acesta:

Împăratul cel fărădelege, urmînd celor vechi şi depărtaţi de Dumnezeu, precum făcuseră şi israilitenii cei de demult cînd ieşiseră din Egipt, a făcut doi viţei de aur şi, chemînd la dînsul tot poporul acela şi arătîndu-i, le-a zis: „Aceştia sînt zeii tăi, Israile, care te-au scos din pămîntul Egiptului! Deci, nu mai umblaţi de acum la Ierusalim, ci să vă închinaţi acestor zei”. Apoi, a pus acei viţei în diferite locuri; pe unu în Betel şi pe altul în Dan. El le-a zidit idolilor case frumoase şi le-a rînduit în cinstea lor diferite praznice, apoi el singur s-a făcut slujitor al lor. El a poruncit, spre înşelarea popoarelor celor iubitoare de păcate, să săvîrşească toată fărădelegea lîngă acei idoli în chip de viţei de aur, la necuratele lor praznice.

Astfel, acel împărat păgîn, pentru o împărăţie vremelnică, singur a căzut de la Dumnezeu şi pe toate cele zece seminţii le-a întors de la Dînsul. Deci, poporul întreg se ţinea după acel împărat şi după ceilalţi împăraţi ai lui Israil, de aceeaşi păgînătate şi închinători de idoli, precum se deprinsese astfel de la Ieroboam. Dar Preabunul Dumnezeu, nevrînd să părăsească pe poporul care îl părăsise pe El şi căutînd întoarcerea lor, le-a trimis proorocii Lui cei sfinţi, ca să le arate rătăcirea lor şi să-l sfătuiască, ca, izbăvindu-se din cursele diavolului, să se întoarcă iarăşi la credincioasa cinstire a Dumnezeului cel adevărat. Între alţi prooroci, care din diferite timpuri au fost trimişi la dînşii, a fost şi acesta, despre care ne este nouă vorba, adică Sfîntul Ilie cel mare între prooroci, despre a cărui naştere se povestesc multe de către cei vrednici de credinţă.

Patria Sfîntului Ilie, proorocul lui Dumnezeu, a fost ţara Galaadului, de cealaltă parte de Iordan, care se învecinează cu Arabia şi cu cetatea Tesvi, după care s-a numit şi Tesviteanul. El s-a născut din seminţia lui Aaron, din tată cu numele Sovac. În timpul în care maica sa l-a născut, Sovac, tatăl lui, a văzut nişte bărbaţi îmbrăcaţi în haine albe, vorbind cu pruncul şi învelindu-l pe el cu foc, băgîndu-i văpaie de foc în gură, ca să mănînce. Aceasta văzînd-o tatăl său şi spăimîntîndu-se, s-a dus la Ierusalim şi a spus preoţilor vedenia sa. Unul din acei preoţi, bărbat mai înainte- văzător, i-a zis: „Omule, nu te teme de vedenia aceea pentru pruncul tău, dar să ştii că el va fi locaş al luminii darului lui Dumnezeu şi cuvîntul lui va fi ca focul de puternic şi de lucrător. Rîvna lui către Domnul şi viaţa lui fiind bineplăcută lui Dumnezeu, va judeca pe Israil cu sabie şi cu foc”.

Un semn ca acesta şi o mai înainte-vestire pentru Sfîntul Ilie la naşterea lui i-a fost arătată, adică ce fel avea el să fie, după ce va veni la vîrsta bărbatului desăvîrşit. Pruncul, crescînd, avea înclinare către preoţie, ca unul ce era din seminţie preoţească. Deci, punîndu-şi nădejde în Dumnezeu din tinereţe, a iubit curăţia fecioriei şi petrecea într-însa ca un înger al lui Dumnezeu, cu sufletul şi cu trupul. Lui îi plăcea să se îndeletnicească în dumnezeiasca gîndire. Adeseori ieşea la linişte în locurile pustiului şi astfel mult vorbea cu Însuşi Dumnezeu, prin rugăciunea cea fierbinte, arzînd ca un serafim de dragoste înfocată către Dînsul. El era iubit de Dumnezeu, pentru că Domnul iubeşte pe cei ce-L iubesc pe El. Toate cîte cerea de la milostivirea lui Dumnezeu, le lua ca unul ce aflase înaintea Lui mult dar.

Sfîntul Ilie, auzind şi văzînd fărădelegile ce se făceau în poporul cel răzvrătit a lui Israil – împăraţii petrecînd în păgînătate, judecătorii şi cei mari făcînd nedreptăţi, popoarele slujind urîciunilor idoleşti, fără frică şi fără teamă de Dumnezeu, tăvălindu-se în necurăţie şi aducînd pe fiii lor ca jertfă diavolilor; iar adevăraţii cinstitori de Dumnezeu se primejduiau în strîmtorare şi în prigonire, necăjindu-se şi dîndu-se la moarte -, îl durea foarte tare inima şi se tînguia; pe de o parte, pentru pierderea sufletelor omeneşti, iar pe de alta, pentru prigonirea cea cumplită împotriva drepţilor. El se mîhnea mai vîrtos pentru necinstirile ce se făceau adevăratului Dumnezeu de cei necredincioşi, se întrista şi se umplea de rîvnă pentru toate cîte vedea.

Deci, mai întîi se rugă la Dumnezeu să întoarcă pe cei păcătoşi la pocăinţă; dar, de vreme ce Dumnezeu are trebuinţă de la cei păcătoşi de chiar voinţa lor spre bine, iar în acei oameni împietriţi nu era deloc acea voinţă a binelui, de aceea proorocul rîvnind foarte mult, s-a rugat lui Dumnezeu să-i pedepsească vremelnic, ca măcar astfel să se înţelepţească. Dar, văzînd pe Domnul zăbavnic spre pedepsire, ca pe un iubitor de oameni şi îndelung răbdător, a îndrăznit a cere să-i poruncească lui să pedepsească pe cei călcători de lege, că poate se vor întoarce oamenii spre pocăinţă cînd vor fi pedepsiţi de om. Deci el nu s-a depărtat de o rugăciune ca aceea pînă ce nu a cîştigat-o. A luat cererea aceea de la Preaînduratul Dumnezeu pentru că El nu voia, ca un Părinte iubitor de fii, să mîhnească pe acel iubit rob al Său, care Îi slujea Lui ca un fiu, necălcînd nici cea mai mică poruncă a Lui; ci precum Ilie Îi era în toate ascultător, nemîhnindu-L cîtuşi de puţin vreodată, tot aşa şi Dumnezeu îi asculta rugăciunile lui, nemîhnindu-l pe dînsul.

Pe acea vreme împărăţea peste Israil, Ahab, împăratul cel fărădelege, avînd scaunul său în Samaria – acel loc era atunci al treilea scaun al împărăţiei lui Israil. Cel dintîi era în partea lui Efrem. Al doilea, în Tere, în partea lui Manasi. Al treilea, în Samaria, tot în partea lui Efrem. Ahab şi-a luat de soţie pe Izabela, fata lui Ieteval, împăratul Sidonului şi a adus cu ea în Samaria pe urîciunea acelei cetăţi, pe idolul Baal şi l-a pus în casa lui, pe care o zidise în Samaria. Ei se închinau aceluia ca unui Dumnezeu şi tot Israilul venea la închinarea idolului Baal. Acel împărat a mîniat pe Dumnezeul Cel Preaînalt, mai mult decît toţi împăraţii care au fost în Israil înaintea lui, căci a înmulţit foarte mult închinăciunea de idoli în împărăţia sa. Deci, proorocul lui Dumnezeu Ilie, a mers la Ahab, fiind plin de rîvnă către Dumnezeu, spre a-l mustra pentru rătăcire, că, părăsind pe Dumnezeul lui Israil, se închina diavolilor şi pe toate popoarele le trăgea cu sine în pierzare.

Văzînd pe împărat că nu asculta sfaturile lui, Sfîntul Prooroc Ilie a adăugat şi fapte pe lîngă cuvinte, pedepsind pe potrivnicul lui Dumnezeu şi pe poporul lui. El a zis: Viu este Dumnezeul puterilor, Dumnezeul lui Israil, înaintea Căruia stau eu, că nu va fi în anii aceştia rouă şi ploaie din cer pe pămînt, decît numai prin cuvîntul gurii mele. Aceasta zicînd, a plecat dinaintea lui Ahab. Deci, îndată cu cuvîntul proorocului s-a încuiat cerul şi s-a făcut secetă şi nici o picătură de ploaie sau de rouă n-a picat de sus pe pămînt, iar uscăciunii pămîntului a urmat nerodirea, lipsa de hrană şi foametea poporului. Pentru că împăratul greşind singur, a venit mînia lui Dumnezeu asupra lui şi a tuturor şi toată împărăţia se primejduia, ca şi mai înainte pentru păcatul lui David. Proorocul lui Dumnezeu, Ilie, aştepta să se pedepsească Ahab, împăratul lui Israil şi, cunoscîndu-şi rătăcirea sa, să se întoarcă prin pocăinţă la Dumnezeu şi pe popoarele cele răzvrătite să le întoarcă cu sine la calea cea dreaptă.

După ce l-a văzut pe Ahab petrecînd în împietrire ca pe Faraon şi că nici nu gîndea să se lase de acea păgînătate, ci mai vîrtos mergînd în adîncul răutăţii, prigonind şi ucigînd pe cei ce slujeau lui Dumnezeu cu dreaptă credinţă, a lungit acea pedeapsă pînă în al doilea şi al treilea an. Atunci s-a împlinit cuvîntul Sfîntului Prooroc Moise, întîiul văzător de Dumnezeu, care a zis către Israil: Va fi cerul deasupra capului tău de aramă şi pămîntul cel de sub tine de fier. Pentru că, încuindu-se cerul, pămîntul nu avea umezeală, nici îşi dădea rodul său asupra lui; pomii şi florile se vestejiseră şi toată iarba pămîntului se uscase.

Astfel pieriseră toate roadele pămîntului, grădinile, ţarinile şi cîmpiile se făcuseră pustii, fiindcă nu puteau nici să are, nici să semene. Izvoarele apelor se uscaseră, rîurile erau mici şi pîraiele secaseră, iar apele care erau mari se împuţinaseră. Tot pămîntul rămăsese fără de apă şi uscat, încît oamenii, dobitoacele şi păsările mureau de foame. Dar această foamete nu era numai asupra poporului lui Israil, ci venise şi asupra ţărilor dimprejur, pentru că, aprinzîndu-se o casă din cetate, erau în primejdie şi cele de primprejur. Astfel, casa lui Israil atrăgînd asupra sa mînia lui Dumnezeu, din această pricină pătimea toată lumea.

Acestea s-au făcut nu atît cu mînia lui Dumnezeu, cît cu rîvna proorocului Ilie, pentru că Domnul, Preamilostivul iubitor de oameni, biruindu-se de îndurările Sale şi văzînd primejdia popoarelor şi pieirea tuturor vieţuitoarelor, voia să trimită ploaie pe pămînt; dar se oprea, făcînd voia proorocului, care zisese: Viu va fi Domnul, că nu va pogorî ploaie sau rouă pe pămînt, decît numai prin cuvîntul gurii mele. Zicînd acestea, el era cuprins după Dumnezeu cu atîta rîvnă, încît nu se cruţa nici pe sine; căci ştia că, dacă va lipsi hrana de pe pămînt, atunci şi el va răbda aceeaşi foamete ca şi celelalte popoare. Însă nu se îngrijea de aceasta, mai bine voia să moară de foame decît să miluiască pe păcătoşii care nu se pocăiau şi erau ca nişte vrăjmaşi ai lui Dumnezeu.

Dar Domnul cel milostiv, a trimis pe prooroc într-un loc deosebit, depărtat de oameni, zicîndu-i: Du-te spre răsărit şi ascunde-te la pîrîul Cherit cel de lîngă Iordan. Acolo vei bea apă din pîrîu, iar corbilor le-am poruncit să te hrănească. Domnul a făcut aceasta, pe de o parte, ca să păzească pe prooroc de mîinile ucigaşe ale Izabelei, iar pe de altă parte, că nu voia să-l omoare cu foamea, ci să-l aducă în umilinţă pentru popoarele care se topeau şi mureau de foame şi sete, prin chipul corbilor şi al rîului Cherit. Firea corbilor este mult mai mîncătoare de cărnuri decît a altor păsări şi nu se milostivesc nu numai spre oameni, dar nici spre puii lor; căci cum fac pui, îndată îi părăsesc să moară de foame, zburînd aiurea.

Dar purtarea de grijă a lui Dumnezeu îi hrăneşte, trimiţîndu-le în gură muşte din văzduh. Deci, corbii, zburînd în toate zilele la prooroc, după porunca lui Dumnezeu, îi aduceau hrană: dimineaţa pîine, iar seara carne. Dumnezeu, orînduind aceasta, părea că-i grăieşte cu vorbe tainice în inima lui: „Vezi, cum corbii, care sînt sălbatici, lacomi, mîncăcioşi, urîtori de pui, se ostenesc pentru hrănirea ta? Ei singuri, fiind flămînzi, îţi aduc ţie de mîncare; iar tu, fiind om, nu te milostiveşti spre oameni. Tu nu voieşti să omori numai pe oameni, ci şi dobitoacele şi păsările!” Asemenea, cînd proorocul a văzut după cîteva zile şi rîul secat, Dumnezeu a zis către dînsul: „Acum este vremea de a milui făptura cea muncită şi a trimite ploaie spre dînsa, ca să nu mori nici tu de sete”. Însă rîvnitorul lui Dumnezeu se întărea, rugîndu-se lui Dumnezeu dimpotrivă, ca să nu fie ploaie, pînă ce nu se vor pedepsi cei neînvăţaţi şi se vor pierde de pe pămînt vrăjmaşii lui Dumnezeu.

Deci, Domnul, plecînd cu înţelepciune spre milă pe robul Său, l-a trimis în Sarepta Sidonului, care nu era sub stăpînirea împăratului lui Israil, la o femeie văduvă şi săracă, ca să se gîndească în sine cîtă primejdie a adus nu numai asupra oamenilor bogaţi şi însuraţi, dar şi asupra văduvelor sărace, cărora, nu numai în vreme de foamete, ci şi în îndestulare şi belşug, de multe ori le lipseşte hrana zilnică. Proorocul, ducîndu-se la porţile acelei cetăţi, a văzut acolo o văduvă adunînd lemne, nu mai mult decît două despicături; dar nu avea nici făină în vas, decît numai un pumn şi într-un ulcior o picătură de untdelemn. El, fiind flămînd, a cerut de la dînsa o bucată de pîine. Ea, spunîndu-i despre sărăcia cea mare, i-a zis şi aceasta, că din acel pumn de făină trebuie să gătească masa cea mai de pe urmă pentru ea şi pentru copilul ei, iar după aceea să moară de foame.

Omul lui Dumnezeu putea şi prin aceea să se umilească şi să-i fie milă de toate văduvele cele sărace, care se topeau de foame, dar rîvna cea mare din el către Dumnezeu biruia pe toate, neîngrijindu-se de făptura care pierea, voind numai să preamărească pe Făcătorul şi să arate în toată partea cea de sub cer tăria cea atotputernică a Aceluia. El, avînd de la Dumnezeu darul facerii de minuni, după măsura credinţei sale, a înmulţit cu îndestulare făina şi untdelemnul în casa văduvei. Astfel au fost hrăniţi de dînsul pînă ce a trecut vremea de foamete. El a înviat cu rugăciunea sa pe fiul ei care murise, prin suflarea de trei ori asupra lui. Despre acest lucru se citeşte în dumnezeiasca Scriptură şi se povesteşte că numele lui era Ionă, care, venind în vîrstă, s-a învrednicit de darul proorocesc. El a fost trimis de Dumnezeu să propovăduiasca pocăinţă în cetatea Ninive şi, fiind înghiţit de un chit, a ieşit din el după trei zile. Aceasta a închipuit în sine Învierea lui Hristos cea de a treia zi, precum se povesteşte pe larg în prooroceasca lui carte şi în viaţa lui.

După trecerea celor trei ani de neplouare şi de foamete, preabunul Dumnezeu, văzînd zidirea sa că se topise desăvîrşit de foame, s-a pornit spre milostivire şi a zis către robul Său Ilie: „Du-te şi te arată lui Ahab, pentru că voiesc să miluiesc lucrul mîinilor mele, să dau ploaie şi să adăp pămîntul cel uscat prin cuvîntul gurii tale, ca să-l fac aducător de roade; căci acum şi Ahab se pleacă spre pocăinţă şi te caută, voind să te asculte la ceea ce-i vei porunci”. Plecînd Proorocul Ilie din Sarepta Sidonului, s-a dus în Samaria, cetatea împărăţiei lui Israil.

Împăratul Ahab avea un iconom cu numele Obadia, bărbat temător de Dumnezeu, slujind cu credinţă aceluia. El ascunsese de sabia Izabelei o sută de prooroci ai Domnului, în două peşteri, cîte cincizeci într-una şi îi hrănea cu pîine şi cu apă. Pe acest iconom al său, chemîndu-l împăratul Ahab la sine mai înainte de venirea lui Ilie la dînsul, l-a trimis să caute iarbă uscată pe la pîraiele apelor, pentru hrănirea puţinilor cai ce rămăseseră şi a celorlalte dobitoace. Cînd Obadia a ieşit din cetate, a întîmpinat pe Sfîntul Prooroc Ilie şi i s-a închinat pînă la pămînt, apoi i-a spus că Ahab l-a căutat cu dinadinsul prin toată împărăţia sa. Sfîntul Ilie a zis către Obadia: Du-te şi spune Stăpînului tău că vin la dînsul. Obadia se lepăda, zicînd: Mă tem că, dacă voi pleca de lîngă tine, Duhul Domnului să nu te răpească în altă parte şi mă voi face mincinos înaintea stăpînului meu, care, mîniindu-se, mă va ucide. Sfîntul Ilie i-a zis: Viu este Domnul puterilor, Căruia îi stau înainte, că astăzi mă voi arăta lui Ahab. Deci, Obadia, ducîndu-se, a spus împăratului toate acestea, iar el, grăbindu-se, a ieşit în întîmpinarea omului lui Dumnezeu şi cînd l-a văzut, îndată, din răutatea pe care o avea în sine, a îndrăznit a zice către dînsul un cuvînt aspru ca acesta: Oare tu eşti cel ce răzvrăteşti pe Israil? Iar proorocul lui Dumnezeu i-a răspuns împotrivă fără frică: Nu eu răzvrătesc pe Israil, ci tu şi casa tatălui tău; căci aţi părăsit pe Dumnezeul vostru şi v-aţi aplecat necuratului idol Baal.

Dar proorocul, ca cel ce avea în sine puterea dumnezeiescului ajutor, a început a porunci împăratului cu stăpînire, zicîndu-i: „Acum, trimiţînd, adună la mine în muntele Carmelului, pe toate cele zece seminţii ale lui Israil şi să aduci fără de ruşine pe cei patru sute şi cincizeci de prooroci ai lui Baal. Asemenea să aduci şi pe ceilalţi patru sute şi cincizeci de prooroci, care jertfesc în munţii cei înalţi şi în prăpăstii, la alţi necuraţi idoli care cu toţii mănîncă din masa Isabelei. Toţi aceia să se întrebe cu mine despre Dumnezeu şi vom vedea care este Dumnezeul cel adevărat”.

Împăratul, trimiţînd în pămîntul lui Israil, a adunat în muntele Carmelului pe toţi proorocii cei mincinoşi, împreună cu slugile lor şi cu mult popor şi însuşi Ilie rîvnitorul către Dumnezeu a mers acolo. Stînd el înaintea tuturor, a zis către împărat şi către tot poporul lui Israil: Pînă cînd veţi şchiopăta voi de amîndouă gleznele voastre? Dacă Dumnezeu, Care v-a scos pe voi din pămîntul Egiptului, este Dumnezeu, apoi pentru ce nu mergeţi în urma Lui? Iar dacă Baal este zeul vostru, apoi mergeţi după el. La aceste cuvinte ale lui, poporul tăcea şi nici nu putea răspunde ceva; căci toţi cîţi erau israiliteni, erau mustraţi de conştiinţă pentru rătăcirea lor. Proorocul le-a zis: „Iată acum, ca să cunoaşteţi pe adevăratul Dumnezeu, faceţi ceea ce vă voi porunci. Mă vedeţi pe mine proorocul Domnului, rămas singur în tot Israilul, iar pe toţi ceilalţi i-aţi ucis. Vedeţi aici şi pe proorocii lui Baal, cei atît de mulţi; deci, aduceţi-ne nouă doi viţei spre jertfe, mie unul, iar slujitorilor lui Baal, altul, şi să nu ne daţi foc. Drept aceea, peste a cărui jertfă va cădea focul din cer şi o va arde, al aceluia este adevăratul Dumnezeu şi toţi să vă închinaţi acelui Dumnezeu, iar potrivnicii să se dea morţii”.

Poporul, auzind aceasta, a lăudat judecata proorocului lui Dumnezeu şi au zis: „Aşa să fie! Bun este cuvîntul acesta”. Deci, fiind aduşi amîndoi viţeii în mijlocul soborului, Sfîntul Ilie a zis către proorocii cei fără de ruşine ai lui Baal: „Alegeţi-vă un viţel şi aduceţi-l întîi voi jertfă, de vreme ce voi sînteţi mai mulţi, iar eu sînt singur, deci, voi face pe urmă. Şi punînd viţelul pe lemne, să nu aprindeţi focul, ci să vă rugaţi către zeul vostru Baal, ca să vă trimită foc din cer şi să vă ardă jertfa”. Proorocii lui Baal au făcut aşa. Ei, aruncînd sorţi, şi-au luat un viţel, apoi, punînd lemne multe, au junghiat viţelul, l-au tăiat în bucăţi, l-au pus pe altar şi au început a se ruga către Baal, zeul lor, ca să le trimită foc spre jertfa lor. Ei au chemat numele aceluia de dimineaţă pînă la amiază, strigînd: „Ascultă-ne, Baale, ascultă-ne pe noi!” Dar nu era nici glas, nici ascultare şi toţi alergau împreună împrejurul jertfelnicului lor.

Dar cînd a venit la amiază Ilie, proorocul lui Dumnezeu, îi batjocorea şi le zicea: Strigaţi cu glas mare ca să vă audă zeul vostru, de vreme ce acum are poate altă îndeletnicire; poate face altceva sau vorbeşte cu alţii sau benchetuieşte sau doarme. Deci, strigaţi cu glas mare, ca să-l deşteptaţi! Proorocii cei mincinoşi strigau tare şi se crestau cu cuţitele, după obiceiul lor; iar unii se băteau cu bicele pînă la ţîşnirea sîngelui lor.

Apropiindu-se seara şi popii cei fără de ruşine nesporind nimic, Sfîntul Ilie Tesviteanul le-a zis: Tăceţi de acum şi încetaţi căci a sosit vremea jertfei mele. Proorocii lui Baal au încetat, dar Ilie a zis către popor: Apropiaţi-vă de mine! Toate popoarele s-au apropiat de dînsul şi a luat douăsprezece pietre, după numărul celor douăsprezece seminţii ale lui Israil, le-a pus pe altarul Domnului, apoi, tăind viţelul în bucăţi, l-a pus pe lemne, a săpat groapă împrejurul altarului şi a poruncit popoarelor ca, luînd patru vase de apă, să toarne apa pe jertfă şi pe lemne, şi au făcut aşa. Apoi el le-a zis: „Turnaţi al doilea rînd!” şi au turnat. Apoi le-a mai zis: „Turnaţi al treilea rînd!” şi au turnat. Apa a udat toate cele ce erau pe altar şi a străbătut şi împrejurul altarului, încît groapa s-a umplut cu apă.

Atunci Sfîntul Ilie, privind către cer, a strigat către Dumnezeu: Doamne, Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacob, ascultă-mă pe mine, robul Tău, şi trimite foc peste această jertfă, ca astăzi să cunoască toate aceste popoare, că Tu singur eşti Dumnezeul lui Israil şi eu robul tău şi Ţie ţi-am înălţat această jertfă. Ascultă-mă pe mine, Doamne, ascultă-mă cu foc, pentru ca să se întoarcă inimile acestor popoare în urma Ta. Şi a căzut foc din cer de la Domnul şi a mistuit toate jertfele cele întregi, lemnele, pietrele, ţărîna şi apa care erau în groapă. Popoarele, văzînd aceasta, au căzut cu feţele la pămînt, strigînd: „Cu adevărat Acesta este Unul Dumnezeu şi nu este altul afară de El.” Sfîntul Ilie le-a zis: Prindeţi pe proorocii lui Baal, ca să nu scape nici unul dintr-înşii. Oamenii au prins pe toţi proorocii mincinoşi şi Sfîntul Ilie i-a dus la rîul Chişon, care curgea şi acolo i-a junghiat cu mîna sa; iar necuratele lor stîrvuri le-a aruncat în apă, ca să nu se spurce pămîntul cu ele, nici să se vatăme văzduhul de mirosul lor.

După aceasta, Sfîntul Ilie a zis către împăratul Ahab ca degrabă să mănînce şi să bea, să înhame caii la caretă şi să plece în cale, pentru că o să se coboare ploaie mare şi o să-i ude pe toţi. Deci, Ahab şezînd să mănînce şi să bea, Sfîntul Ilie s-a suit în muntele Carmelului şi, plecîndu-se la pămînt, şi-a pus faţa între genunchii săi şi s-a rugat lui Dumnezeu să trimită ploaie pe pămînt şi îndată cu rugăciunea lui, ca şi cu o cheie, s-a deschis cerul şi s-a coborît o ploaie mare, încît a udat pe toţi şi pămîntul cel însetat l-a adăpat din destul. Atunci împăratul Ahab, cunoscînd rătăcirea sa, plîngea pentru păcatele sale, mergînd pe cale spre Samaria. Sfîntul Ilie, încingîndu-şi mijlocul, a alergat pe jos înaintea lui Ahab, bucurîndu-se în Domnul său.

Împărăteasa Izabela, soţia lui Ahab, înştiinţîndu-se de toate acestea, s-a umplut de iuţime şi de mînie pentru pierderea proorocilor săi celor fără de ruşine şi a trimis la Sfîntul Ilie, jurîndu-se pe zeii săi, că a doua zi, în ce ceas a ucis el proorocii lui Baal, în acelaşi ceas îl va ucide şi ea. Sfîntul Ilie s-a temut de moarte, ca un om supus neputinţei firii omeneşti, după ceea ce s-a zis: „Ilie era asemenea om pătimaş!” Şi a fugit de frica Izabelei în Beer-Şeba, pămîntul Iudeei, şi s-a dus în pustie. Într-o zi a stat să se odihnească sub un arbore şi, fiind mîhnit, se ruga lui Dumnezeu de moarte, zicînd: „Doamne, destul am trăit pe pămînt pînă acum, ia acum de la mine sufletul meu.Oare eu sînt mai bun decît părinţii mei?” Aceasta a grăit-o proorocul, nu că era supărat de acea prigonire, ci ca un rîvnitor al lui Dumnezeu, care nu suferea răutăţile omeneşti, necinstirea lui Dumnezeu şi hulirea Preasfîntului Său nume. Lui îi era mai uşoară moartea, decît să audă şi să vadă oamenii cei fărădelege, defăimînd şi lepădînd pe Dumnezeu, Ziditorul lor.

Astfel rugîndu-se, s-a culcat şi a adormit sub copacul acela, cînd iată, îngerul Domnului s-a atins de el, zicîndu-i: Scoală-te şi mănîncă. Deşteptîndu-se Ilie, a văzut la căpătîiul său o azimă caldă şi un ulcior cu apă. Deci, sculîndu-se, a mîncat şi a băut şi apoi iarăşi a adormit. Atunci îngerul s-a atins a doua oară de el, zicînd: Scoală şi mănîncă, căci calea îţi este depărtată! Deci, sculîndu-se el, a mîncat şi a băut. El, întărindu-se bine, a mers patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, pînă la muntele Horeb. Acolo a locuit singur în peşteră, vorbind mai întîi cu îngerul, după aceea cu Dumnezeu singur, Care i S-a arătat în vînt subţire, suflînd cu linişte prin văzduh luminos. Cînd Domnul se apropia de dînsul, mergeau înainte cele mai înfricoşate semne ale venirii Lui. La început era un vifor mare, care răsturna dealurile şi sfărîma pietrele; după aceea venea foc, dar nu venea încă Domnul în foc, iar după foc venea un glas de lumină subţire şi acolo era Domnul.

Cînd Ilie a auzit de venirea Domnului, şi-a acoperit faţa cu cojocul lui şi, ieşind, stătea înaintea peşterii. Cînd a auzit pe Domnul grăind către dînsul: „Ce faci aici, Ilie?” El a răspuns: „Rîvnesc după Tine, Doamne, Atotţiitorule, că fiii lui Israil au părăsit legea Ta, altarele Tale le-au risipit, pe prooroci i-au tăiat cu sabia şi am rămas numai eu singur; deci, acum caută şi sufletul meu să mi-l ia”. Domnul, mîngîindu-l pe el din necaz, i-a spus că nu tot poporul lui Israil s-a depărtat de la Dînsul; ci mai are ascunşi dintre robii Săi încă şapte mii, care nu şi-au plecat genunchii zeului Baal. După aceea, i-a vestit însă şi pierderea lui Ahab şi a Izabelei împreună cu toată casa lor, care avea să fie cît de curînd; apoi a poruncit Domnul ca, pe un oarecare bărbat vestit cu numele Iu, să-l numească la împărăţia lui Israil, ca unul ce are să piardă toată seminţia lui Ahab. Domnul a mai poruncit ca pe Elisei să-l ungă prooroc. Astfel, Dumnezeu, mîngîind pe robul Său, S-a dus de la dînsul.

Proorocul Ilie, plăcutul lui Dumnezeu, după porunca Domnului ducîndu-se de acolo, a găsit pe Elisei, fiul lui Safat, arînd pămîntul cu douăsprezece perechi de boi şi, după ce şi-a pus cojocul, i-a spus voia Domnului şi l-a numit pe el prooroc. După aceasta, Elisei a zis către dînsul: „Rogu-mă ţie, lasă-mă puţin timp să sărut pe tatăl şi pe maica mea şi apoi voi merge după tine”. Sfîntul Ilie neoprindu-l, Elisei s-a dus de a sărutat pe tatăl şi pe maica sa şi, înjunghiind o pereche de boi, cu care el singur ara, a dat ospăţ vecinilor şi casnicilor săi; apoi a plecat după Sfîntul Ilie, fiindu-i lui slugă şi ucenic şi urmîndu-i în tot locul. În acel timp, împăratul Ahab, fiind stăpînit de Izabela, nelegiuita lui soţie, spre cele mai dinainte răutăţi ale ei, a făcut altă fărădelege în acest fel.

Un oarecare israilitean, anume Navute (Nabot), avea o vie în Samaria, lîngă aria împăratului Ahab. Acesta a zis către Navute: Dă-mi mie via ta, ca să fac o grădină de verdeţuri, pentru că este aproape de casa mea; iar eu îţi voi da ţie altă vie mai bună decît acesta. De nu-ţi va fi cu plăcere, atunci îţi voi da argint pe ea. Navute a răspuns: Să nu-mi fie mie acesta de la Domnul Dumnezeul meu, ca să-ţi dau eu ţie moştenirea părinţilor mei. Auzind aceasta Ahab, s-a întors la casa sa tulburat şi deznădăjduit de cuvintele lui Navute şi de necaz n-a mîncat deloc. Atunci Izabela, înştiinţîndu-se de cauza mîhnirii lui, a rîs de dînsul şi a zis: „Oare în acest fel este stăpînirea ta, împărate al lui Israil? Tu nu eşti puternic asupra unui om, să faci după voia ta? Nu mai fi mîhnit şi mănîncă pîine; apoi mai aşteaptă puţin că eu singură îţi voi da în mîini via lui Navute”.

Aceasta zicînd, a dat poruncă în numele împăratului la mai- marii cetăţilor lui Israil şi a pecetluit-o cu pecetea împărătească. Într-însa a scris ca să pună asupra lui Navute o pricină nedreaptă, ca şi cum ar fi vorbit rău de Dumnezeu şi de împărat; apoi, punînd în faţă martori mincinoşi, l-au ucis cu pietre afară din cetate. Astfel s-a săvîrşit acea nedreaptă ucidere, din porunca celor fărădelege. Murind nevinovatul Navute, Izabela a zis către Ahab: „Acum moşteneşte via lui Navute fără de argint, pentru că el s-a dus dintre cei vii”. Ahab, auzind de uciderea lui Navute, s-a mîhnit puţin, apoi s-a dus să ia via; dar pe drum a fost întîmpinat, din porunca lui Dumnezeu, de Sfîntul Prooroc Ilie. Acesta a zis către dînsul: „Deoarece ai ucis cu nedreptate pe Navute cel nevinovat şi i-ai răpit viaţa lui, pentru aceasta zice Domnul: „În locul în care au lins cîinii sîngele lui Navute, tot în acel loc şi sîngele tău îl vor linge cîinii. Asemenea şi pe femeia ta, Izabela, o vor mînca cîinii şi toată casa ta se va pierde”.

Ahab, auzind cuvintele acestea, a plîns şi, lepădînd hainele sale împărăteşti, s-a îmbrăcat în sac şi a postit. Atît a putut de mult acea pocăinţă a lui înaintea lui Dumnezeu, încît acea vremelnică pedeapsă a luat-o de pe casa lui şi a amînat moartea sa, pentru că Domnul a zis către proorocul Său Ilie: „De vreme ce Ahab s-a smerit, pentru aceasta în zilele lui nu voi aduce rele asupra casei lui”. După aceasta, Ahab a mai vieţuit trei ani şi apoi a fost ucis în război. El a fost adus în Samaria cu careta lui, iar sîngele care cursese l-au lins cîinii, după cuvîntul proorocului lui Dumnezeu. Asemenea şi cele proorocite despre Izabela şi despre toată casa lui Ahab, s-au împlinit toate la vremea lor, după răpirea Sfîntului Ilie.

După moartea lui Ahab, a împărăţit în locul lui fiul său, Ohozie; dar precum a fost moştenitor la scaunul tatălui său, tot aşa a fost şi al păgînătăţii. Deci, ascultînd pe Izabela, ticăloasa sa mamă, a slujit cu jertfe şi cu închinăciune necuratului Baal şi a mîniat foarte tare pe Domnul Dumnezeul lui Israil, iar din întîmplare, a căzut de pe fereastra foişorului său şi s-a îmbolnăvit. Atunci a trimis soli la zeul Baal, mai bine zis la diavolul care locuia în acel idol. El dădea răspunsuri mincinoase la cei ce-l întrebau despre sănătatea sa, adică dacă se va scula din pat.

Trimişii lui Ohozie ducîndu-se la Baal, i-a întîmpinat în cale proorocul lui Dumnezeu Ilie, din porunca Domnului, şi a zis către dînşii: Oare nu este Dumnezeu din Israil de vă duceţi să întrebaţi pe întinatul Baal? Deci, întoarceţi-vă şi spuneţi împăratului, care v-a trimis: Domnul zice astfel: „Nu te vei mai scula de pe patul pe care te-ai culcat, ci pe el vei muri”. Ei, întorcîndu-se, au spus aceste cuvinte împăratului cel bolnav. Împăratul i-a întrebat: „Ce fel de om era acela care a spus aceste cuvinte?” Ei au răspuns: „Era păros şi încins cu o curea peste mijloc”. Împăratul a zis: „Acela a fost Ilie Tesviteanul”.

Apoi a trimis pe un ostaş al său, mai mare peste 50, ca să prindă pe Ilie şi să-l aducă la dînsul. Ducîndu-se, l-au găsit în muntele Carmelului, pentru că acolo obişnuia a petrece mai mult. Mai-marele acela, văzîndu-l şezînd în vîrful muntelui, a zis către dînsul: „Omul lui Dumnezeu, împăratul îţi porunceşte să te pogori de aici şi să mergi la dînsul”. Sfîntul Ilie a răspuns: „Dacă sînt om al lui Dumnezeu, atunci să se pogoare foc din cer să te mistuie pe tine şi pe cei cincizeci de oameni ai tăi”. Atunci a căzut îndată foc din cer şi i-a prefăcut pe toţi în cenuşă. Apoi, împăratul a trimis pe un alt ostaş, tot cu 50 de bărbaţi, şi acelora li s-a făcut acelaşi lucru; căci, căzînd foc din cer, i-a mistuit. Împăratul a trimis şi pe al treilea mai mare peste 50 de bărbaţi.

Acela, ştiind ce au pătimit trimişii cei mai dinainte de el, s-a dus la Sfîntul Ilie cu frică şi cu smerenie şi, plecîndu-se înaintea lui, l-a rugat, zicînd: „Omule al lui Dumnezeu, sufletul meu este gata înaintea ta, cum şi sufletele acestor robi care sînt cu mine, miluieşte-ne pe noi, care n-am venit de voia noastră, ci trimişi; deci, nu ne pierde cu foc, ca pe cei trimişi mai înainte de noi”. Proorocul a iertat pe cei ce veniseră cu smerenie, iar pe cei ce veniseră cu mîndrie şi cu stăpînire şi voiau să-l ducă ca pe un rob, nu i-a cruţat. Deci, Sfîntul Ilie a luat porunca Domnului, ca să meargă la împărat fără temere cu rîndul al treilea şi să-i zică aceleaşi cuvinte, care le zisese mai înainte.

Sculîndu-se omul lui Dumnezeu, a mers cu cel mai mare peste cei 50 şi cu oamenii lui şi, ajungînd la împărat, a zis către dînsul: Aşa grăieşte Domnul; deoarece ai trimis la Baal să întrebe despre viaţa ta, ca şi cum n-ar fi fost Dumnezeu în Israil, pe care ai fi putut să-L întrebi, pentru aceea nu te vei scula de pe patul pe care zaci, ci vei muri. Astfel a murit Ohozie, după cuvîntul Domnului cel grăit prin gura proorocului. După Ohozie, împărăţia lui Israil a luat-o Ioram, fratele lui, deoarece Ohozie n-a avut fiu. În vremea lui Ioram, s-a sfîrşit casa lui Ahab, pierzîndu-se de mînia dumnezeiască, în zilele Sfîntului Prooroc Elisei, precum se scrie în viaţa lui.

Cînd s-a apropiat vremea în care voia Domnul să ia pe Ilie la sine viu cu trupul, Ilie şi Elisei mergeau de la Galgal, o cetate care se numea astfel, la cetatea Betel. El, văzînd cu dumnezeiască descoperire răpirea lui, care i se apropiase, voia să ia pe Elisei în Galgal, tăinuind înaintea lui, cu smerită cugetare, preamărirea ce era să i se facă de Dumnezeu, şi a zis către Elisei: Tu să şezi aici, că pe mine m-a trimis Domnul pînă la Betel. Sfîntul Elisei, ştiind asemenea din dumnezeiasca descoperire ceea ce era să fie, i-a răspuns: Viu este Domnul şi viu este sufletul tău, că nu te voi lăsa. Deci, ei au mers amîndoi pînă la Betel. Fiii proorocilor care locuiau în Betel, apropiindu-se deosebi de Elisei, i-au zis:”Tu ştii că Domnul va lua pe stăpînul tău de la tine?” Elisei a răspuns: Ştiu, dar tăceţi. După aceasta Sfîntul Ilie a zis către Elisei: Tu şezi aici, că pe mine m-a trimis Domnul la Iordan. Elisei a răspuns: Viu este Domnul şi viu este sufletul tău că nu te voi lăsa; deci, amîndoi au mers la Ierihon.

Apropiindu-se de Elisei, fiii proorocilor din Ierihon i-au zis: Ştii că Domnul va lua astăzi de la tine pe stăpînul tău pe deasupra capului? Elisei a răspuns: Ştiu, dar tăceţi. Sfîntul Ilie a zis către Elisei: Şezi aici, că Domnul m-a trimis la Iordan. Elisei a zis: Viu este Domnul şi viu este sufletul tău, că nu mă voi depărta de tine. Şi au mers amîndoi, iar 50 de bărbaţi din fiii proorocilor s-au dus în urma lor, de departe. Cînd amîndoi sfinţii prooroci au ajuns la Iordan, Ilie a luat cojocul său şi, învîrtindu-l, a lovit apa cu dînsul şi s-a despărţit în două; apoi au trecut amîndoi ca pe uscat. După ce au trecut ei Iordanul, Ilie a zis către Elisei: Cere de la mine ce vrei, mai înainte de a fi luat de la tine. Elisei a zis: Cer ca darul din tine să fie îndoit în mine. Ilie i-a zis: Greu lucru ai cerut; însă, dacă mă vei vedea cînd voi fi luat de la tine, ţi se va împlini cererea; iar de nu mă vei vedea, nu ţi se va împlini cererea.

Pe cînd mergeau ei şi grăiau, deodată s-a arătat între amîn-doi un car cu cai de foc şi Ilie s-a luat spre cer. Elisei privea şi striga: „Părinte, părinte, carul şi caii lui Israil”, ca şi cum ar zice: „O, părinte, tu ai fost toată puterea lui Israil, care mai mult cu rugăciunea şi cu rîvna ta ai ajutat împărăţia lui Israil, decît multă mulţime de viteji şi de ostaşi înarmaţi”, şi nu l-a mai văzut. Elisei s-a apucat de hainele sale şi le-a rupt tînguindu-se. Atunci a căzut de sus cojocul lui Ilie, lăsat peste dînsul şi, luîndu-l, a stat pe ţărmurile Iordanului; deci, despărţind cu el apa ca şi Ilie, a trecut pe uscat; şi astfel s-a făcut moştenitor darului care lucra în învăţătorul lui.

Sfîntul Ilie, proorocul lui Dumnezeu, fiind luat cu trupul în carul cel de foc, pînă acum este viu în trup, păzindu-se de Dumnezeu în locaşurile cereşti. El a fost văzut în Tabor de cei trei Sfinţi Apostoli în vremea Schimbării la Faţă a Domnului şi iar se va vedea de oamenii cei muritori trupeşte, înaintea venirii a doua pe pămînt a Domnului şi cel ce mai înainte a scăpat de sabia Izabelei, va pătimi în acel timp de sabia lui Antihrist, împreună cu Enoh şi cu Ioan. De atunci încolo se va învrednici de mare cinste nu numai ca prooroc, dar ca şi mucenic în ceata sfinţilor, de la dreptul dătător de plată Dumnezeu, Cel Unul în trei feţe, Tatăl, Fiul şi Sfîntul Duh, Căruia se cuvine cinstea şi slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Read Full Post »

Împărăţind Domnul nostru Iisus Hristos, se risipea slujba care se făcea diavolilor şi se strica închinarea idolească, pe vremea lui Sever, păgînul împărat al Romei. Atunci, în cetatea Magnesiei vieţuia sfîntul episcop Haralambie. El învăţa popoarele cuvîntul lui Dumnezeu, povăţuindu-le la calea mîntuirii şi le zicea: „Împăratul meu, Iisus Hristos, a trimis pe prooroci şi pe apostoli cu puterea Duhului Sfînt, ca toţi oamenii, prin propovăduirea lor cea sfîntă, să se înţelepţească şi să meargă neabătuţi pe calea dreptăţii. Sever, împăratul vostru, a născocit cumplite prigoniri, ca să se aducă jertfe idolilor celor neînsufleţiţi şi să dea sufletele la moarte. Iar Iisus Hristos, Împăratul meu, prin prooroci şi prin apostoli ne-a trimis cuvintele vieţii cereşti, prin care vrăjmaşii se izgonesc, şarpele se calcă, necredinţa se preface în credinţă, iar nălucirea diavolească piere şi cade cu cădere cumplită toată puterea vrăjmaşului. Să credem mai mult cuvintelor care ne arată căile vieţii veşnice, decît să ne îndeletnicim în lucruri care ne aduc pierzare”.

Aceste cuvinte grăind sfîntul episcop, a fost prins de cei necredincioşi şi adus la judecată şi întrebare înaintea ighemonului Luchian şi a lui Luchie. Înaintea lor grăind acelea, ighemonul a zis: „Din prisosinţa inimii tale scoate gura ta cuvinte fără de socoteală, nealegînd binele de rău, dar să nu socoteşti, o, bunule bătrîn, că pentru acele cuvinte nu vei fi chinuit. De aceea, ascultă sfatul nostru, cîştigă-ţi obiceiurile ce se cuvin la nişte bătrîneţi ca ale tale şi să-ţi alegi o socoteală mai sănătoasă, apoi să te apropii cu jertfe de zei, ca să nu punem pe tine chinurile pe care niciodată nu le-ai cunocut”.

Sfîntul Haralambie a răspuns: „Eu care am îmbătrînit şi mi-am sfîrşit vremelnica viaţă, nu voi să trec cu vederea bunătăţile cele nevăzute care sînt aproape”. Mîniindu-se judecătorii, începură a pregăti cumplite chinuri şi ziseră: „Jertfeşte zeilor, o! răule bătrîn”. Dar Sfîntul Haralambie răspunse: „Fiilor, nu jertfesc diavolilor, căci să ştiţi că diavolii pe care îi cinstiţi se cutremură şi se scutură de semnul Crucii”. Atunci judecătorii au poruncit să ia de pe dînsul sfintele veşminte şi dezbrăcînd pe sfîntul bărbat, cel cu chip îngeresc, au început a-l tortura, iar torturile erau într-acest fel: doi slujitori l-au spînzurat şi l-au strujit cu unghiile de fier pînă ce i-au rupt toată pielea de la cap pînă la picioare. Iar sfîntul, fiind rănit cu totul, a zis către prigonitori: „Mulţumesc vouă, fraţilor, că, strujind trupul meu cel vechi, mi-aţi înnoit duhul, care doreşte să se îmbrace în viaţa cea nouă şi veşnică”. Zicînd sfîntul acestea, a căzut spaimă peste amîndoi slujitorii care îl torturau şi au zis către judecători: „Necinstea făcută de voi omului acestuia se preface în cinste, iar torturile, întru răcorire. Oare nu este acesta Însuşi Hristos, Care, luînd asemănarea bătrînului bărbat, a venit să cerceteze Asia, ca să întoarcă pe locuitorii ei? Căci strujindu-se trupul lui cel mai tare ca fierul, cu unghii de fier, acelea se topesc, iar trupul rămîne fără vătămare”.

Acestea grăind slujitorii, ighemonul a scrîşnit din dinţi şi a zis către dînşii: „O! slujitori răi şi leneşi la împlinirea poruncii, nu faceţi cele ce vi s-au poruncit, ci apăraţi cu cuvinte pe cel osîndit la chinuri”.

Slăbind slujitorii, au început a mărturisi şi a preamări puterea lui Hristos, care întărea pe pătimitor şi amîndoi au fost tăiaţi pentru numele lui Hristos, iar numele lor este Porfirie şi Vaptos. Asemenea şi trei femei, privind la pătimirea mucenicului au crezut în Hristos şi preamăreau pe sfîntul şi preaputernicul său nume; deci şi pe ele le-au tăiat îndată. Atunci Luchie s-a sculat de la locul său, a luat singur uneltele de tortură şi a început a-l chinui pe Sfîntul Haralambie, strujindu-i tare trupul. Dar îndată i s-au rupt mîinile din coate, ca tăiate de o sabie, apoi s-au lipit şi atîrnau de trupul mucenicului. Luchie, căzînd fără mîini la pămînt, striga: „Omul acesta este fermecător. Ajută-mi, o, ighemoane”. Iar ighemonul, alergînd şi văzînd mîinile aceluia agăţate de trupul mucenicului, a scuipat în faţa acestuia şi îndată capul ighemonului s-a sucit înapoi.

Magnezienii, fiind cuprinşi de mare frică, au rugat pe sfînt, zicîndu-i: „Lasă mînia şi întoarce dumnezeiasca pedeapsă, că îţi este poruncit să nu răsplăteşti rău cu rău”. Iar Sfîntul Haralambie le-a răspuns: „Viu este Domnul Dumnezeu, că nu este răutate în inima mea, nici vicleşug în limba mea. Să ştiţi că Hristos Dumnezeu a pedepsit pe începătorii cei fărădelege. El ne va da nouă viaţa veşnică, iar pe cei păgîni îi va pierde”.

Atunci toţi strigară către Dumnezeu, zicînd: „Să nu ne pierzi pe noi, cei care Ţi-am greşit Ţie, Doamne. Iartă-ne pe noi, o! Dumnezeule, căci acum ai pedepsit pe boierii noştri, ca să ne aduci la lumină şi să ne faci vrednici vieţii veşnice”. Atunci a crezut în Hristos o mulţime de lume. Luchie a zis: „Omule al lui Dumnezeu, îngere al Domnului, miluieşte-mă pe mine, căci mă doare cumplit! Iată, mîinile mele te îngreuiază, fiind agăţate de trupul tău. Deci rînduieşte-le la locul lor, ca să scapi de greutate, şi eu să mă izbăvesc de durere; iar de vei face aceasta, voi crede şi eu în Dumnezeul tău”.

Sfîntul a făcut rugăciuni către Dumnezeu, zicînd: „Mulţumim Ţie, Stăpîne, Care ne păzeşti totdeauna şi Care ai venit în trup! Învăţătorul meu, caută spre smerenia celor ferecaţi şi dezleagă din legăturile pedepselor pe judecătorii aceştia şi mă vindecă pe mine martorul tău, cel cu totul rănit”. Atunci un glas s-a auzit din nori, zicînd: „Bucură-te, Haralambie, luminătorul pămîntului şi strălucitorul cerului, părtaş al îngerilor, împreună vieţuitor al proorocilor, prieten al apostolilor şi împreună vrednic ostaş al mucenicilor. Am auzit rugăciunile tale şi am primit cuvintele buzelor tale. Iată cuvîntul tău să fie vindecare bolnavilor”. Şi îndată se tămăduiră Luchie şi Luchian, ighemonul. Apoi Luchie a căzut la picioarele mucenicului, cerînd Sfîntul Botez, pe care l-a şi cîştigat, iar ighemonul s-a lăsat de prigonirea creştinilor, pînă ce va înştiinţa pe împărat.

Într-acea vreme, mulţi, alergînd la sfînt, s-au botezat, mărtu-risindu-şi păcatele şi cei bolnavi de diferite neputinţe primeau tămăduiri. Luchian, ighemonul, ducîndu-se la împăratul Sever, care era atunci în Antiohia Pisidiei, i-a spus toate cele ce s-au făcut în Magnesia, zicînd: „S-a arătat un om între noi, din adunarea galilienilor, care îi întoarce pe toţi de la zei, iar bolnavilor le dă sănătate. Şi Luchie, tămăduindu-se, a crezut în Hristos şi toată Magnesia a primit credinţa lui, iar eu, însănătoşindu-mă, am venit aici, să spun acestea împărăţiei tale”. Sever, auzind acestea, s-a umplut de mînie şi a strigat: „O! veşnici zei, cei necinstiţi de oamenii necredincioşi, de ce s-a întărit pe pămînt acea grăire a mincinoşilor?” Apoi îndată a trimis trei sute de ostaşi plini de neomenie şi cruzime să prindă pe Sfîntul Haralambie şi, punînd multe răni pe dînsul, să-l aducă din Magnesia în Antiohia.

Mergînd ostaşii şi prinzînd pe mucenicul lui Hristos, i-au bătut piroane de fier ascuţite în tot trupul, iar barba lui cea lungă împletind-o ca pe o funie au pus-o pe grumajii săi, de care trăgeau pe sfîntul pe cale, ducîndu-l la împărat. Mergînd cale de 15 stadii de la cetatea Magnesia, un cal ce mergea pe partea dreaptă, întorcîndu-se spre ostaşi, a vorbit cu glas ca de om, grăind: „O! de trei ori blestemaţilor, slujitori diavoleşti, nu vedeţi pe Hristos Dumnezeu şi pe Sfîntul Duh, care este în omul acesta? Pentru ce îi faceţi acestea o! împietriţilor cu inima? Dezlegaţi pe cel ce nu puteţi să-l legaţi, ca singuri să vă sloboziţi din legături”.

La cuvîntul acesta ca de om, ce s-a grăit de cal, ostaşii s-au înfricoşat, dar împlinind împărăteasca poruncă, trăgeau pe mucenic spre Antiohia. Diavolul, închipuindu-se în om bătrîn, a stat înaintea împăratului Sever, zicînd: „Vai mie, o împărate, eu sînt împărat al Sciţilor, iată a venit în stăpînirea mea un om, anume Haralambie, vrăjitor mare, care toată oastea a întors-o de la mine şi poporul s-a lipit de dînsul. Eu, de toţi fiind părăsit, am venit să-ţi spun acestea ca să nu ţi se întîmple şi ţie ceva”. Acestea grăindu-le diavolul, Sfîntul Haralambie, tîrît de ostaşi, s-a adus înaintea împăratului.

Văzîndu-l împăratul, îndată i-a înfipt în piept trei ţepuşe lungi şi a poruncit ca, aducînd lemne, să aprindă foc şi să ardă pe mucenic încet, ca să nu moară îndată, ci să-l chinuiască cît mai mult. Dar fiind ars sfîntul, o femeie care stătea acolo, vrînd să facă plăcerea împăratului, a luat spuză fierbinte şi a turnat peste capul sfîntului mucenic, precum şi pe faţa şi pe barba sa, zicînd: „Mori, bătrînule, mori, că mai bine este a muri, decît a ne sminti pe noi cu înşelăciunile tale”. Femeia aceea era soţia împăratului şi a zis către dînsa sora ei: „Oare nu te temi tu de Dumnezeu, ticăloaso, că, împlinind voia împăratului, mînii pe Dumnezeu? Nu-ţi va ajuta ţie Sever cînd se va mînia Hristos asupra ta!” Şi, întorcîndu-se către mucenic, a zis: „Omule al lui Dumnezeu, cinstite sînt bătrîneţele tale şi Dumnezeu este cu tine şi eu vreau să cred în El şi să mă izbăvesc de păcatele mele”.

După aceasta, stingîndu-se focul şi slujitorii slăbind, iar sfîntul fiind nevătămat de arderea focului, împăratul a zis: „Să se dezlege omul acela de tortură şi să-mi răspundă”. Mucenicul, fiind adus mai aproape de dînsul, i-a zis împăratul: „Omule, în această zi de dimineaţă, vorbind cu împăratul sciţilor m-am mîniat pe tine şi te-am necinstit, iar tu, răbdînd chinurile, vei fi cinstit de noi. Însă să-mi răspunzi la ce te voi întreba: Mulţi ani ai?” Sfîntul Haralambie a răspuns: „Mulţi ani am petrecut în viaţa aceasta deşartă, pentru că am trăit 113 ani”.

Împărarul Sever a zis: „De ai trăit atîţia ani, cum de n-ai venit pînă acum, în pricepere, ca să poţi cunoaşte pe dumnezeii cei fără de moarte?” Răspuns-a sfîntul: „Mulţi ani vieţuind, o! împărate şi cîştigînd multă înţelegere, am cunoscut pe Hristos Dumnezeu, Unul adevărat şi am crezut într-Însul”. Zis-a împăratul: „Ai avut femeie sau nu?” Răspuns-a sfîntul: „Pe cereasca fecioară am însoţit-o mie, adică împărăţia Hristosului meu, iar pe pămînt n-am cunoscut femeie”. Împăratul a zis: „Ştii să înviezi morţii?”. Sfîntul a răspuns: „Nu este în puterea omenească un lucru ca acesta, ci într-a lui Hristos”. Şi a poruncit împăratul ca să aducă un om îndrăcit de multă vreme, pe care de 35 de ani îl chinuia diavolul, izgonindu-l prin pustietăţi şi prin munţi, aruncîndu-l în păduri şi bălţi şi în crăpăturile pămîntului ca să-l piardă.

Aducînd aproape pe omul acela, îndată diavolul, simţind buna mireasmă a sfîntului, a strigat: „Rogu-mă ţie, robul lui Dumnezeu, nu mă chinui mai înainte de vreme, ci porunceşte-mi cu cuvîntul şi voi ieşi! Iar de vei voi, apoi îţi voi spune cum am intrat în omul acesta”. Deci a poruncit sfîntul ca să spună diavolul aceasta, şi îndată el a început a spune: „Vrînd omul acesta ca să fure pe aproapele său, a zis în mintea sa: de nu voi ucide mai întîi pe moştenitor, nu voi putea să iau moştenirea lui. Ucigînd pe aproapele, mergea să-i răpească bunătăţile lui, iar eu, aflîndu-l într-un loc ca acesta, am intrat în el şi de 35 de ani locuiesc aici”.

Sfîntul Haralambie a zis diavolului: „Ieşi din omul acesta şi să nu-l vatămi nicidecum”. Şi îndată a ieşit diavolul, iar omul a rămas sănătos. Atunci împăratul a zis: „Cu adevărat mare este Dumnezeul creştinilor!” După trei zile a murit un tînăr şi poruncind împăratul să aducă pe cel mort înaintea sa, a zis către Sfîntul Haralambie: „Roagă-te Dumnezeului tău să învieze pe acest mort”. Sfîntul, rugîndu-se, a înviat pe cel mort şi mulţi din popor crezură în Hristos, văzînd nişte minuni ca acelea, iar împăratul era în mare mirare.

Atunci se afla la împărat un eparh, anume Crisp. Acela a sfătuit pe împărat zicînd: „Să pierzi pe omul acesta de pe pămînt, că este vrăjitor şi face minuni cu farmecele”. Împăratul, crezînd cuvintele lui Crisp şi schimbîndu-se din gîndul cel bun, a zis către mucenic: „Jertfeşte idolilor, Haralambie, ca să scapi de mîinile ucigaşilor”. Sfîntul a răspuns: „Mult mă folosesc muncile, căci cu cît trupul meu se zdrobeşte cu bătăile, cu atîta se bucură în mine duhul meu”. Apoi, mîniindu-se împăratul, a poruncit să bată pe sfînt cu pietre peste gură, iar cei ce-l băteau ziceau: „Supune-te împăratului, ca să nu piei în deşert”. Împăratul a zis către slujitori: „Luaţi făclii aprinse, ardeţi-i barba şi pîrliţi-i faţa”. Slujitorii, punînd făcliile în barba sfîntului, un foc mare a ieşit din barbă şi, întorcîndu-se către cei ce stăteau împrejur, a ars ca la 70 de păgîni.

Umplîndu-se de mînie, Sever a zis: „Bine mi-a spus împăratul sciţilor că eşti vrăjitor, Haralambie, şi voieşti ca şi de la mine să se întoarcă ostaşii”. Apoi, către boierii săi a zis: „Nu-mi spuneţi cine este Hristos, în Care crede Haralambie?”. Eparhul Crisp a zia: „Hristos este Fiul Mariei, Cel născut din desfrînare”. Iar un oarecare Aristarh a zis lui Crisp: „Nu bîrfi, căci de unde ai cunoscut taina aceea? De unde ştii cine a fost Maria şi cine Hristos?” Crisp zise cu mînie: „Diavole, mai înţelept eşti tu decît mine?” Răspuns-a Aristarh: „Înţeleg mai bine decît tine”. Împăratul Sever a zis către Aristarh: „O! cap rău, grăieşti împotriva mea”. Răspuns-a Aristarh: „Nicidecum, împărate, nu împotriva ta, nici a nimănui, ci pentru Hristos grăiesc”. Împăratul, arzînd de mînie, a luat un arc şi, încordîndu-l, a azvîrlit săgeata spre înălţime, zicînd: „Vino aici, Hristoase, pogoară-Te pe pămînt, jos, să-Ţi pui corturile Tale, că iată gătesc asupra Ta război! Am destule puteri ca să stau împotriva Ta! Pogoară-Te şi stai puţin aproape de mine, iar de nu, apoi voi surpa cerurile, voi stinge soarele şi te voi prinde cu mîinile!”

Nişte hule ca acestea zicînd împăratul, cu îndrăzneală şi fără de ruşine asupra lui Hristos Dumnezeu, s-a cutremurat pămîntul şi frică mare a căzut peste toţi, căci, mîniindu-se Dumnezeu în cer, pămîntul se clătina ca o frunză şi se auzeau de sus din nori glasuri înfricoşate, fulgere şi tunete şi au murit de frică mulţi oameni. Împăratul, cu Crisp eparhul, erau legaţi cu nevăzute legături şi spînzurau în văzduh. Apoi, a strigat împăratul către mucenic, zicînd: „Haralambie, acestea le sufăr pentru păcatele mele. Cu dreptate primesc pedeapsa, dar zi tu un cuvînt către Dumnezeul tău, ca să mă izbăvesc din chinurile acestea şi voi scrie numele Dumnezeului tău ca şi pe al tău în toată cetatea, ca să se slăvească, pentru că sînt lovit cu mare furie de Hristos al tău”.

Atunci a venit acolo fiica împăratului, anume Galini, şi a zis către tatăl său: „Crede în Dumnezeu şi te vei izbăvi din legăturile cele nevăzute cu care eşti legat, pentru că Dumnezeu, care te-a legat, este veşnic şi neatins”. Apoi, căzînd fericita Galini înaintea mucenicului, a zis: „Mă rog ţie, robul lui Dumnezeu, roagă-te lui Hristos Dumnezeu şi dezleagă pe tatăl meu din legăturile nevăzute”. Rugîndu-se sfîntul, a încetat înfricoşata mînie a lui Dumnezeu, iar împăratul şi eparhul, liberîndu-se de pedeapsă, au zis: „Stăpîne al cerului şi Ziditorule al pămîntului, Cel ce locuieşti în cer, miluieşte-ne, caută cu milostivire pe pămînt”. Apoi s-a dus împăratul cu eparhul şi cu toţi boierii în palatele sale şi au petrecut trei zile, neieşind de frica cea dumnezeiască şi de groaznica certare ce li se întîmplase.

În acea vreme, fiicei împăratului i s-a făcut o vedenie, pe care a spus-o Sfîntului Haralambie: „Mi se părea că stau lîngă apă şi am văzut îndată o livadă mare îngrădită, în care erau sădiţi tot felul de copaci mirositori, iar în mijloc era o vie frumoasă şi în vie un cedru înalt. De la rădăcina copacului ieşea un izvor, iar străjerul locului aceluia era înfricoşat şi nu lăsa pe nimeni să intre acolo. Văzînd pe tatăl meu şi pe Crisp eparhul, stînd aproape, străjerul a întins spre dînşii toiagul său cel de foc, gonindu-i de acolo. Însă eu, stînd cu frică, l-am rugat să-mi poruncească să rămîn acolo”. Dar acela mi-a zis: „Vino aici şi eu te voi duce pe umeri cu cinste”. Pe cînd eram înăuntru, lîngă izvorul cel de sub cedru, am auzit un glas, zicîndu-mi: „Ţie-ţi este dat locul acesta şi celor ce sînt asemenea ţie”. O vedenie ca aceasta văzînd, mă rog ţie să-mi spui tîlcul ei.

Sfîntul Haralambie i-a răspuns: „Tîlcuirea visului tău este: apa cea mare este darul Sfîntului Duh, locul cel îngrădit este Raiul, via este locuinţa drepţilor, copacii cei mirositori sînt cetele sfinţilor îngeri, cedrul cel înalt este slava Crucii, izvorul cel de la rădăcina cedrului înseamnă viaţa veşnică, care prin Sfînta Cruce se dăruieşte neamului omenesc, iar Străjerul locului, Cel ce te-a luat pe umeri, este Hristos Domnul, Care pe cele 99 de oi lăsîndu-le, a mers în urma celei rătăcite şi, găsind-o, a luat-o pe umerii Săi. Tatăl tău şi eparhul vor fi izgoni din Raiul lui Dumnezeu, căci acei ce n-au mulţumit Domnului întîi şi pe urmă vor fi nemulţumiţi, pentru că se abat de la Dumnezeu prin diavoleştile amăgiri”.

După acea înfricoşată pedepsire ce s-a făcut, trecînd 30 de zile, împăratul s-a răzvrătit iarăşi şi, lăsînd pe Dumnezeu, a Cărui mînă tare a cunoscut-o, s-a întors la idoli. Deci, chemînd pe mucenic i-a zis: „Haralambie, ascultă sfatul meu şi te închină zeilor, ca să fii cinstit”. Sfîntul a răspuns: „Nu se poate să fie aceasta, adică să poată a se răzvrăti robul lui Dumnezeu de cuvintele tiranului, căci cu adevărat cuvintele tale, o! împărate, sînt nesocotite şi nebune”. Mîniindu-se împăratul, i-a zis: „Cap nepriceput! zici că ale mele cuvinte sînt nepricepute şi nebune?”. Atunci a poruncit să pună la gura lui undiţa şi să-l poarte de gît prin toată cetatea.

Fiica împăratului, apropiindu-se de tatăl său, a zis: „Ce faci? o! tată, de ce chinui pe dreptul acesta? Pentru ce te tu legi de cursele diavoleşti şi, lăsînd cele bune, alegi cele rele? De ce voieşti moartea şi lepezi viaţa? Pentru ce te scoli cu mînie tiranică asupra robului lui Hristos? Ascultă, tată, glasul meu şi precum te sîrguieşti la rău, tot aşa sîrguitor să fii spre bine: căci cel ce seamănă rele, rele va secera, iar cel ce seamănă întru buna credinţă, va secera cele bune. Adu-ţi aminte de pedeapsa lui Dumnezeu ce a fost peste tine, cînd erai legat şi spînzurat în văzduh, cu nevăzute legături. Pe Dumnezeu Cel adevărat L-ai mărturisit şi, fiind dezlegat din legături, acum Îl laşi? Mulţi puternici, fiind pedepsiţi, cunosc puterea Aceluia, dar scăpînd de pedeapsă, iarăşi Îl uită”.

Acestea auzindu-le, împăratul nu s-a îndreptat, ci, mai aspru făcîndu-se, i-a spus: „Jertfeşte zeilor, Galino!” Ea, întorcîndu-se către dînsul i-a răspuns: „Voi face ceea ce voieşti, tată”. Împăratul, bucurîndu-se, a zis: „Să se dezlege Haralambie, de vreme ce fiica mea jertfeşte zeilor”. Fiind adus Haralambie, împăratul i-a zis: „Iată, s-a schimbat fiica mea, Galini, de la credinţa ta la a noastră şi voieşte să jertfească zeilor”. Deci vino şi tu, Haralambie, cu dînsa, în capiştea zeilor noştri şi fă ceea ce noi dorim”. Tăcînd Haralambie, împăratul socotea că se învoieşte. Apoi fiica împăratului a mers în capiştea lui Dia şi a lui Apolon şi a zis slujitorilor: „Căindu-mă, am venit să rog pe zeii pe care i-am mîniat, crezînd în Hristos”. Deci, strigară slujitorii: „Mare Dia, puternice Apolon, făcătorii cerului, domnii domnilor, căutaţi spre doamna Galini şi miluiţi-o pentru Sever împăratul”.

Fericita Galini, intrînd în capiştea idolească, a chemat pe slujitori şi le-a zis: „Pe care să-l surp mai întîi: pe Dia, pe Iraclie sau pe Apolon?”. Zis-au slujitorii: „Nu, doamnă, nici unuia să nu-i gîndeşti rău nici să batjocoreşti pe mîntuitorii noştri, ca să nu se mînie şi să clatine cerul şi să răstoarne pămîntul”. Atunci, fericita Galini, apucînd pe idolul Dia, i-a zis: „Dacă tu eşti zeu, apoi cum n-ai înţeles că am venit să te răstorn?”. Şi zicînd aceasta, l-a surpat; iar el, căzînd la pămînt, s-a sfărîmat în trei bucăţi. Asemenea, apucînd şi pe Apolon, i-a zis: „Şi tu, satano, gîrbovitule bătrîn, să cazi la pămînt, făcîndu-te praf”. Apoi a sfărîmat pe ceilalţi zei, care erau acolo. Şi-au alergat slujitorii la Sever, zicînd: „Stăpîne, împărate, a pierit nădejdea noastră, acum şi soarele se va stinge şi lumea va pieri, că au murit zeii”. Împăratul a zis: „Ce sînt cuvintele acestea?” Răspuns-au slujitorii: „Galinia, fiica ta, a sfărîmat pe zei”. Zis-a împăratul: „Mergeţi şi chemaţi în această noapte 50 de meşteri şi înnoind idolii, să-i puneţi în capiştea lor, apoi să ziceţi că au înviat din morţi, precum şi Galileenii spun despre Hristos al lor, că a înviat din morţi”.

Slujitorii, cu sîrguinţă făcînd aşa, au mers a doua zi la fiica împăratului, zicîndu-i: „Vino la capişte, stăpînă, să vezi pe zei înviaţi”. Apoi a zis fericita Galinia: „Au înviat zeii? voi merge să-i văd”. Intrînd în capişte, a văzut pe idoli din nou ciopliţi şi a zis: „Mare minune am văzut”. Iar slujitorii ziseră: „Cu adevărat, mare minune; pentru că ieri, fiind necinstiţi şi batjocoriţi, acum strălucesc cu mai mare cinste şi slavă”. Fericita Galinia a zis: „Pe zeii cei noi mai cu înlesnire îmi este a-i răsturna decît pe cei vechi”. Deci, a zis către idolul Dia: „Ţie îţi zic Dia, cela ce ai înviat din morţi, să te duci iarăşi la cei morţi”. Aceasta zicînd-o, iarăşi a sfărîmat pe idoli. Atunci, slujitorii, umplîndu-se de mînie, au spus iarăşi împăratului despre sfărîmarea idolilor. Împăratul, punînd de faţă pe fiica sa, i-a zis: „De ce ai sfărîmat pe idoli?” Ea a răspuns: „De vreme ce voi sînteţi amăgiţi cu deşartă părere, îi numiţi zei pe cînd ei sînt materie neînsufleţită”. Împăratul a zis: „Jertfeşte idolilor, sămînţă necurată, iar nu fiică a mea”. Iar Galinia a răspuns, batjocorindu-l: „Acum am jertfit, precum am ştiut, iar de voieşti şi celorlalţi zei ai tăi, voi face asemenea”. Mîniindu-se împăratul, a lăsat pe fiica sa şi, întorcîndu-se către mucenicul Haralambie cu iuţime, l-a dat la o femeie văduvă spre batjocură.

Intrînd sfîntul în casa văduvei, s-a lipit lîngă un stîlp, ce era lîngă casă şi îndată stîlpul cel uscat a odrăslit şi a crescut copac mare, acoperind cu ramurile sale toată casa văduvei. Văzînd femeia o minune ca aceea, s-a înfricoşat şi a zis: „Ieşi de la mine, omule, că nu sînt vrednică a primi pe un asemenea bărbat, pentru că socotesc că tu eşti Hristos sau înger sau prooroc sau apostol. Pleacă de la mine, mă rogu ţie, că nu sînt vrednică să intri sub acoperămîntul meu”. Sfîntul i-a zis ei: „Îndrăzneşte fiică, pentru că ai aflat dar de la Dumnezeu. Crede în El, că mare este Domnul, milostiv şi foarte lăudat”.

A doua zi, văzînd vecinii copacul cel înalt şi cu multă frunză care acoperea cu umbra sa casa văduvei, ziceau între dînşii: „Ce este această minune?”. Unii ziceau: „Fiindcă a intrat acolo Haralambie, pentru aceea a odrăslit stîlpul şi a crescut copac mare”. Şi, intrînd, găsiră pe sfînt şezînd şi învăţînd pe văduvă, grăind astfel către dînsa: „Fericită eşti tu, femeie, că ai crezut în Hristos; fericită eşti că se iartă păcatele tale, pentru că Dumnezeu primeşte pe cei ce se pocăiesc”. Deci ziseră lui oamenii care veniseră: „Pentru ce nu ne spui nouă de eşti Tu Hristos cu adevărat?” Răspuns-a Sfîntul Haralambie: „Iertaţi-mă, fiilor, sînt slugă a voastră, dar slujitor al lui Hristos şi în numele Lui se fac acestea”.

Atunci femeia, luînd îndrăzneală, a strigat cu glas mare: „Bucură-te, Haralambie, care totdeauna luminezi lumea cu lumina cea nestinsă. Bucură-te Haralambie, cel mare cu darul; bucură-te Haralambie, sfeşnicule cel prealuminos, pentru că mulţi prin învăţătura ta s-au apropiat de Hristos!” Acestea grăindu-le femeia, toţi au căzut la picioarele Sfîntului Haralambie, mărturisind pe Hristos, iar cu inimile crezînd Într-însul, au primit mîntuitorul Botez.

În altă zi, a poruncit împăratul ca să aducă pe mucenic la judecată şi, alergînd înainte, cei ce crezuseră în Hristos au spus împăratului minunea ce se făcuse, cum a odrăslit stîlpul cel uscat şi s-a făcut copac mare.

Mirîndu-se împăratul de aceea, Crisp, eparhul, i-a spus: „Stăpîne împărate, de nu vei porunci ca degrab să ucidă cu sabia pe vrăjitorul acela, toţi se vor amăgi de minunile făcute de dînsul şi, lăsînd pe zeii noştri şi pe noi, vor merge în urma lui”. Atunci, împăratul a hotărît asupra sfîntului judecată de sabie, despre care auzind Sfîntul Haralambie, a cîntat cu bucurie psalmul lui David: „Milă şi judecată voi cînta Ţie, Doamne; cînta-voi şi voi înţelege în cale fără prihană, cînd vei veni către mine”; apoi a mai zis şi un alt psalm pînă în sfîrşit.

Ajungînd cu veselie la locul în care avea să-şi sfîrşească nevoinţa, a zis: „Mulţumesc, Ţie, Doamne Dumnezeule, că eşti milostiv şi îndurat. Tu ai ucis pe vrăjmaşi, ai sfărîmat iadul şi durerile morţii le-ai dezlegat. Pomeneşte-mă, Doamne Dumnezeul meu, întru împărăţia Ta”. Astfel rugîndu-se el, s-au deschis cerurile şi S-a pogorît la dînsul Domnul cu mulţimea sfinţilor îngeri, pe un scaun de smarald cu foarte mare podoabă, şi a şezut pe dînsul Domnul, zicînd către mucenic: „Vino, Haralambie, prietenul Meu, cel ce ai răbdat multe pentru numele Meu. Cere de la Mine ce voieşti şi îţi voi da ţie”.

Sfîntul Haralambie a spus: „Mare este taina aceasta, Doamne, că m-ai învrednicit a vedea înfricoşata Ta slavă. Doamne, de-Ţi place Ţie, mă rog să dai slavă numelui Tău, ca oriunde se vor pune moaştele mele şi se va cinsti pomenirea mea, să nu fie foamete în locul acela sau aer stricăcios, care să piardă rodurile. Ci să fie mai ales în locurile acelea pace şi sănătate trupească, mîntuire sufletească şi îndestulare de grîu şi vin, cum şi înmulţire de dobitoace, pentru trebuinţa oamenilor. Doamne, Tu ştii că oamenii sînt trup şi sînge, iartă-le lor păcatele şi le dă îmbelşugare din rodurile pămîntului, ca, cu îndestulare, pentru osteneala lor, să se sature şi să se îndulcească, preamărindu-Te pe Tine, Dumnezeul lor, Dătătorul tuturor bunătăţilor; iar roua ce se pogoară de la Tine, să le fie tămăduire. O! Doamne Dumnezeul meu, varsă peste tot darul tău şi îi izbăveşte de boala ciumei”.

Astfel rugîndu-se sfîntul, Domnul i-a zis: „Fie după cererea ta, viteazul meu ostaş”. Deci s-a dus Domnul cu îngerii Săi la cer şi i-a urmat sufletul Sfîntului Mucenic Haralambie. Atunci ostaşii, ducîndu-se la împărat, i-au spus despre slava mucenicului şi cum i s-a arătat Domnul şi că a murit fără tăiere de sabie şi au văzut sufletul lui suindu-se la ceruri. Atunci a căzut împăratul în mare mirare şi frică, iar fericita Galinia, fiica lui, a cerut de la dînsul trupul mucenicului şi, luîndu-l, l-a învelit în pînze curate şi subţiri şi l-a uns cu aromate şi mir de mare preţ şi l-a pus în raclă de aur, slăvind pe Dumnezeu. Împăratul s-a temut să judece şi să facă rău fiicei sale, pentru că vedea pe Dumnezeu care era cu dînsa. Deci a lăsat-o să vieţuiască în dreapta credinţă creştinească, după voia ei.

Acestea toate s-au făcut în acel timp cînd era Sever în Antiohia, iar întru noi împărăţind Domnul nostru Iisus Hristos. Acesta este nebiruitul Mare Mucenic Haralambie, arhiereul lui Dumnezeu, care mijloceşte pentru toată lumea, care a pătimit în ziua a zecea a lunii februarie şi totdeauna stă de-a dreapta scaunului lui Dumnezeu, rugîndu-se pentru noi Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava şi împărăţia, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Read Full Post »

Older Posts »